Infracționalitatea

Infracțiunea este o manifestare comportamentală deviantă dusă până la aberanță, ce constă în încălcarea unor norme codificate de către o societate, manifestare cu conținut antisocial, față de care se iau anumite atitudini, prin aplicarea de sancțiuni prevăzute penal. În cele 3 etaje funcționale ale sistemului de atitudini ale individului (atitudini față de oameni, atitudini față de sine, față de muncă) se pot instala disfuncționalități. Apar motivații incompatibile, generatoare de conflict, care răstoarnă sau dereglează raporturile normale dintre individ și societate. În aceste condiții se nasc conflictele motivaționale care împing spre infracțiune. Comportamentul infracțional nu este spontan, el se învață și se structurează conform unor modele, suportând exersări îndelungi și sfârșind prin manifestări asociale și chiar antisociale. (Popescu-Neveanu, 1978)

Delincvența reprezintă totalitatea infractiunilor în raport cu legile societății. Fiecare societate are criminalii săi, al căror număr este sensibil stabil de la un an la altul. Dar pe fondul unor bruște mișcări sociale (exod rural, dezvoltarea rapidă a industriei) și mai ales în perioadele tulburi (recesiune economică, revoluție, război și perioade postbelice) criminalitatea crește considerabil. Delincvenții se recrutează îndeosebi dintre bărbați (85%), dintre cei lipsiți de calificare profesională, crescuți în familii disociate (75% dintre ucigași și 85% dintre hoți). În ceea ce privește cauzele delincvenței juvenile, sunt de menționat factorii psihosociali (alcoolismul părinților, discordii conjugale, șomaj, sărăcie, carența de autoritate educativă, mizeria afectivă a copiilor), la care se adaugă deficiența intelectuală și tulburările de caracter (80% dintre delincvenții juvenili sunt arierați sau acuză tulburări de caracter. (Sillamy, 1998)

Infracționalitatea ridică probleme din mai multe puncte de vedere. Astfel, este important ca persoanele care comit o infracțiune să fie prinse, judecate și pedepsite. Diversele sisteme penale și sociale de sancționare, tratament și resocializare a delincvenților se fundamentează pe anumite concepții filozofice, morale, politice și religioase, având ca finalitate realizarea protecției și apărării sociale a societății, prevenirea comiterii de noi delicte și crime și reintegrarea morală și socială a persoanelor condamnate la diverse pedepse. Aceste sisteme trebuie să fie individualizate iar detenția și privarea de libertate trebuie folosite ca o ultimă soluție (Rădulescu și Banciu, 1996). De asemenea, este necesar să se cunoască diferențele între persoanele care comit o infracțiune și cei care nu. Se consideră că factorii inhibitori care împiedică cetățenii să comită infracțiuni pot fi împărțiți în:

·         Domeniul relațiilor semnificative: calitatea relațiilor pe care o persoană le are cu familia, prietenii, colegii etc. o împiedică pe aceasta să comită fapte antisociale.

·         Domeniul social: persoana care a investit afectiv în familia sa, în educație, carieră, în perspectivele sale de viitor va evalua pierderile și profiturile pe care i le-ar aduce conduita criminală.

·         Convingerile morale: sunt funcții ale poziției persoanei în cadrul relațiilor sociale (Butoi și Butoi, 2003).

Infractorii (bărbați sau femei), pe de cealaltă parte, prezintă anumite caracteristici comune: comportamente violente, agresivitate, comportamente antisociale asociate cu comportamente criminal (Quinn și Shera, 2009).