 |
| Helen Fisher |
Helen Fisher
susține că dragostea nu este o emoție ci un sistem al creierului, aflat în
legătură cu alte două sisteme, al cuplării și al reproducerii. Acestea din urmă
pot explica de ce oamenii sunt capabili să înșele deși valorizează dragostea.
Infidelitatea este prezentă în viețile noastre, fie prin filme, emisiuni, fie
prin ceea ce se întâmplă realmente în jurul nostru. Totuși, ideea că
infidelitatea poate avea o legătură cu modul în care creierul uman funcționează
reprezintă un șoc. Mai jos sunt câteva idei expuse de Helen Fisher (antropolog
care studiază diferențele de gen precum și evoluția emoțiilor umane; este
cunoscută ca fiind un expert în dragostea romantică) în legătură cu fenomenul
infidelității.
- Formarea perechilor este marca umanității. Datele statistice din USA realizate pe 97 societăți din 1947 până în 1992 indică faptul că aproximativ 93,1 % dintre femei și 91,8% dintre bărbați se căsătoresc până la vârsta de 49 de ani. În plus, date mai recente arată că aproximativ 85% dintre americani se vor căsători.
- Totuși, monogamia reprezintă doar o parte din strategia umană de reproducere. Infidelitatea este un fenomen răspândit. Studii curente realizate pe cupluri americane indică faptul că 20 până la 40 % dintre bărbații căsătoriți și 20 până la 25 % dintre femeile căsătorite (cupluri heterosexuale) vor avea o relație extramaritală.
- Arhitectura creierului poate fi un factor în infidelitate. Ființele umane au 3 sisteme primare ale creierului legate de dragoste: 1) dorinta sexuala dezvoltată astfel încât să facă indivizii să caute să aibă relații sexuale cu mai multe persoane; 2) dragostea romantică dezvoltată astfel încât să motiveze indivizii să își focalizeze energia sexuală către parteneri specifici, conservând astfel timpul alocat curtării și energia metabolică; 3) atașamentul față de partener dezvoltat astfel încât să facă indivizii care întrețin relații sexuale să rămâna împreună măcar timpul necesar conceperii unui copil și creșterii acestuia până după copilărie. Aceste trei sisteme interacționează între ele, precum și cu alte sisteme ale creierului astfel încât să ofere gama de motivații, emoții și comportamente necesare pentru a orchestra strategia complexă de reproducere. Însă, această arhitectură a creierului face imposibilă exprimarea unor sentimente profunde de atașament față de un partener atunci când acesta are sentimente intense de dragoste romantică față de o altă persoană și când simte dorință sexuală pentru alți posibili parteneri.
- Infidelitatea a fost o realitate în toate culturile. Aceasta reprezenta o practică comună la grecii clasici, la romani, europenii pre-industriali, japonezii istorici, chinezii, hindușii, precum și în multe societăți tribale dintre care amintim: Kuikuru din junglele Braziliei, Kofyar din Nigeria, Turu din Tanzania, etc.
- Există tipuri diferite de infidelitate. Cercetătorii au extins definiția infidelității pentru a include infidelitatea sexuală (relații sexuale fără implicare romantică), infidelitatea romantică (relații romantice fără relații sexuale) și implicarea atât sexuală cât și romantică.
- Variabile psihologice, culturale și economice joacă un rol în frecvența și exprimarea infidelității. Infidelitatea este un fenomen mondial care se întâmplă cu regularitate, în ciuda dezaprobării universale a acestui comportament
- „Însușirea” unui alt partener este o tendință pronunțată. Astfel, într-un studiu recent realizat pe americani singuri, 60 % dintre bărbați și 53 % dintre femei au recunoscut că au încercat să impresioneze o anumită persoană aflată într-o relație serioasă pentru a începe în schimb o relație cu ei. Acest fenomen este comun în alte 30 de culturi.
- Infidelitatea nu este neapărat un semn al unei relații nefericite. Indiferent de corelația dintre insatisfacția în cuplu și adulter, dintre indivizi care au comis acte de infidelitate participanți la un studiu, 56 % dintre bărbați și 34 % dintre femei au considerat că au o căsnicie fericită sau chiar foarte fericită.
- Studiile evidențiază posibilitate existenței unei gene care corelează cu infidelitatea. Wallum și colegii săi au încercat să vadă dacă anumite gene au un efect asupra comportamentului de cuplare la oameni. Au fost examinate 552 cupluri (căsătorite sau locuind împreună de cel puțin 5 ani). Bărbații care aveau alela 334 vasopresină au avut scoruri semnificativ mai mici la Scala Legăturii cu Partenerul, indicând sentimente de atașament mai scăzute. În plus, scorurile lor depindeau de doză: cei cu două astfel de gene au avut cele mai mici scoruri, urmați de cei cu una singură. De asemenea, acești bărbați au avut mai multe crize maritale în ultimul an. Efectele au fost vizibile și la partenerele acestor bărbați care au avut scoruri mai mici la chestionare care măsurau satisfacția maritală.
- Mai mulți oameni de știință au oferit teorii ale evoluției adulterului uman. În preistorie, bărbații care „umblau din floare în floare” se reproduceau disproporționat, explicându-se astfel substratul biologic al bărbaților infideli din zilele noastre. Femeile care nu erau fidele aveau beneficii economice din relațiile lor extra-conjugale, precum și o rezervă care să ajute la datoriile parentale în caz că partenerii lor primari ar fi murit sau le-ar fi părăsit. În plus, dacă aceste femei aveau copii cu un alt partener, acest lucru ducea la creșterea varietății genetice a descendenților ei. Astfel, infidelitatea aducea folosoare inconștiente atât femeilor cât și bărbaților de-a lungul preistoriei, astfel transmițându-se substratul biologic și plăcerea de a înșela la ambele sexe din ziua de azi.
