Creativitatea similară schizofreniei?

Studiile arată similarități existente în pattern-urile mentale ale pacienților care suferă de schizofrenie și ale oamenilor creativi. Ambelor grupuri le lipsesc receptori importanți folosiți pentru  a filtra și direcționa gândurile. Experții  vorbesc despre o axă continuă, unii oameni având trăsături psihotice dar foarte puține trăsături negative. Unii dintre cei mai de valoare artiști, scriitori, teoreticieni au suferit din cauza unor boli mentale- pictorul Van Gogh, matematicianul John Nash (povestea sa este expusă în filmul „A beautiful mind”). Creativitatea este asociată cu un risc crescut de depresie, schizofrenie și tulburare bipolară. De asemenea, oamenii care fac parte din familii în care au existat boli mentale, au o șansă mai mare de a da dovadă de o creativitate crescută.

Profesorul Fredrik Ullen a studiat receptorii de dopamină (D2-se consideră că aceștia sunt responsabili de gândirea divergentă) și a descoperit că oamenii care obțineau scoruri bune la testele privind gândirea divergentă aveau mai puțini receptori D2 în talamus, similar celor ce suferă de schizofrenie. Talamusul filtrează informația înainte ca aceasta să ajungă la cortex, fiind responsabil, printre altele și de cogniție și raționament.  Mai puțini receptori D2 înseamnă o filtrare mai redusă și un debit mai crescut al informațiilor. Psihologul britanic Mark Millard spune că persoanele creative la fel ca și persoanele care suferă de o boală psihică tind să vadă lumea diferit față de restul oamenilor. Ei văd lumea într-un mod aparte, fără a fi limitați de convențional. Un exemplu este Salvador Dali. Acesta avea o percepție inedită asupra lumii iar comportamentul său era considerat bizar de către cei din jur.

(Sursa)

Teorii ale comportamentului infracțional - Partea a III-a: Teorii psiho-morale

Cea de-a treia și ultima categorie a teoriilor comportamentului infracțional este categoria teoriilor psiho-morale.  În general, acestea atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor emoţionale sau sentimentelor de insecuritate, inadecvenţă şi inferioritate. Comportamentul criminal şi infracţionalitatea sunt simptome ale problemelor emoţionale fundamentale. Teoriile psiho-morale pun accentul pe caracteristicile persoanei, pe factorii psihogeni şi psiho-morali. 
Teoria analitică

Reprezentantul teoriei analitice este Sigmund Freud (1856-1939). În concepţia lui Freud, conduita generală este asigurată prin disputa celor trei categorii de forţe: iraţionale (id), raţionale (ego) şi morale (superego). Manifestările comportamentale criminale sunt forme de răbufnire (de defulare) la suprafaţă, în viaţa conştientă, a unor trăiri, instincte, impulsuri, tendinţe etc., refulate în id. Autorul consideră că orice criminal suferă de o nevoie compulsivă de a fi pedepsit, în vederea uşurării stării de vinovăţie datorate sentimentelor incestuoase inconştiente de tip oedipian din perioada copilăriei. Crimele sunt comise în vederea autopedepsirii şi deci, în vederea purificării de vinovăţie.  Conform teoriei lui Freud “evenimentele din prima copilărie” au o influenţă hotărâtoare. Freud vede în crimă o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, adică rămas în stare inconştientă şi anterior faptei. La mulţi criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate anterior şi nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei. Crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură originea instinctuală a acesteia, ci o intermediază.

Teoria criminalului nevrotic

Varianta cea mai cunoscută a acestei teorii aparţine lui Fr.Alexander şi H.Staub şi este expusă în

lucrarea “Criminalul şi judecătorii săi “.

În viziunea celor doi cercetători criminalitatea poate fi clasificată în următoarele categorii:

1).Criminalitatea imaginară, care transpare în vise, fantezii sau acte ratate;

2).Criminalitatea ocazională, specifică persoanelor şi situaţiilor în care Supraeul suspendă   instanţa morală în urma unei vătămări sau ameninţări iminente pentru Eu (cazurile în care conduita criminală este consecutivă unui şantaj, unei ameninţări ori unei stări de legitimă apărare etc.)

3).Criminalitatea obişnuită, categorie care cuprinde la rândul ei trei tipuri de criminali:

a).criminalii organici, a căror personalitate ţine de psihiatria clasică (bolnavii mintal care prezintă alterări ale capacităţii de discernământ ori lipsa acestuia);

b).criminalii normali, caracterizaţi prin aceea că sunt sănătoşi din punct de vedere psihic, dar sunt socialmente anormali; aceştia fac parte, de regulă, dintr-o colectivitate criminală şi se comportă conform moralei acesteia şi nu prezintă conflicte între Eu şi Supraeu;

c).criminalii nevrotici, respectiv cei care acţionează în funcţie de mobiluri inconştiente. Eul este învins de Sine, care scapă determinării Supraeului. În aceste cazuri, se constată existenţa unui sentiment de vinovăţie, însoţit de angoasa pedepsei. Criminalul nevrotic resimte pedeapsa ca pe o justificare morală, ca o autorizare a recidivei; doar gândul criminal este suficient pentru a dezvolta sentimentul de culpabilitate şi nevoia de pedeapsă.

Teoria instinctelor

Reprezentantul acestei teorii este criminologul belgian Etienne de Greef, care susţine că personalitatea delincventului ca şi personalitatea umană, în general, este determinată de instincte. În cadrul acestei structuri afective se pot distinge două grupe fundamentale de instincte: instinctele de apărare şi instinctele de simpatie. Instinctele de apărare contribuie la conservarea eului, funcţionează sub semnul sentimentului de justiţie şi de responsabilitate a “celuilalt”, au la bază agresivitatea, tind spre o reducere progresivă a individului la o entitate abstractă, supusă legilor morale concepute mecanic.

Instinctele de simpatie contribuie la conservarea speciei, funcţionează sub semnul abandonului de sine şi acceptarea totală a “celuilalt”, au la bază subordonarea şi devotamentul faţă de celălalt, tind spre o valorizare extremă a celuilalt. Tendinţa de a alege securitatea în dauna afectivităţii dă naştere unui sentiment de vinovăţie a cărui lichidare se încearcă prin “reîntoarcerea către celălalt”. În tot acest conflict se creează un echilibru precar; în aceste condiţii tulburările de caracter şi insuficienţele inteligenţei vor favoriza trecerea la actul criminal.

Teoria personalității criminale

Această teorie aparţine celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind concepută ca un model explicativ, capabil să aducă lămuriri, atât în ceea ce priveşte geneza cât şi dinamica actului criminal. Personalitatea criminală este “un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operaţional” (Pinatel, 1971 apud Buș, 1997). Pinatel consideră inutilă încercarea de a separa oamenii în buni şi răi, nu există o diferenţă de natură între oameni cu privire la actul criminal. Orice om, în circumstanţe excepţionale, poate deveni delincvent. Inexistenţa acestor deosebiri nu exclude însă existenţa unor diferenţe graduale în privinţa “pragului lor delincvenţial”. Unii indivizi au nevoie de “instigări” exterioare intense, iar alţii de “instigări” lejere, pentru a prezenta reacţii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferenţă graduală este dată de anumite trăsături psihologice, care, în concepţia lui Pinatel, alcătuiesc “nucleul central al personalităţii criminale”. Componentele nucleului personalităţii criminale care determină trecerea la act sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Egocentrismul reprezintă tendinţa subiectului de a raporta totul la sine însuşi. Labilitatea reprezintă o lipsă de prevedere, o “deficienţă de organizare în timp”, o instabilitate. Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de tendinţe, mergând de la simpla afirmare a eului până la ostilitate, ea se manifestă printr-un “dinamism combativ”, care are ca funcţie învingerea şi eliminarea obstacolelor şi dificultăţilor care barează drumul acţiunilor umane.

Teorii ale comportamentului infracțional - Partea a II-a: Teorii psiho-sociale

A doua categorie de teorii ce își propun să explice comportamentul infracțional este reprezentată de teoriile psiho-sociale. Acestea susţin că achiziţiile rezultate în procesul interacţiunii şi învăţării psiho sociale sunt principalele cauze, explicaţii ale infracţionalităţii. Tendinţa unor persoane de a devia în plan comportamental este relativ generală şi constantă, astfel că acestea se vor comporta în mod frecvent antisocial dacă ele nu sunt formate şi susţinute în a evita această tendinţă. Conform acestor teorii comportamentul infracţional este învăţat prin interacţiunea dintre persoană şi ambianţă. Învăţarea ar include tehnicile comiterii actelor criminale, motivele, trebuinţele, raţionalizările şi atitudinile favorabile comiterii infracţiunii.

Teoria asocierilor diferențiale

Această teorie aparţine sociologului american, criminolog Edwin Sutherland (1966), profesor la Universitatea din Indiana. Ulterior, ea a fost mult dezvoltată şi modificată. O ultimă variantă cu acelaşi titlu a fost publicată în anul 1955 sub îngrijirea colaboratorului principal al lui Sutherland, Donald R.Cressey. Sutherland formulează teoria asocierilor diferenţiale care i-a adus celebritatea. Sutherland constată că există două tipuri de explicaţii ştiinţifice ale fenomenului criminal: fie în funcţie de elementele care intră în joc în momentul în care infracţiunea este comisă, fie în funcţie de elementele care şi-au exercitat influenţa anterior, mai ales în viaţa infractorului. În primul caz, explicaţia poate fi calificată situaţională sau dinamică; în al doilea caz, istorică sau genetică. Explicaţia actului criminal în viziunea lui Sutherland presupune următoarele coordonate:

a)comportamentul criminal se învăţă ca oricare alt comportament;

b)învăţarea comportamentului infracţional are loc printr-un proces complex de interacţiune şi  comunicare directă cu alte persoane;

c)învăţarea are loc mai ales în interiorul unui grup restrâns de persoane;

d)procesul de învăţare presupune: asimilarea tehnicilor de comitere a infracţiunilor, orientarea motivelor, a tendinţelor impulsive, a raţionamentelor şi atitudinilor care conduc şi întreţin violenţa;

e)orientarea motivelor şi a tendinţelor impulsive este în funcţie de interpretarea favorabilă sau defavorabilă a dispoziţiilor legale;

f)un individ devine criminal dacă interpretările defavorabile respectului legii domină interpretările favorabile; “acesta constituie principiul asocierilor diferenţiale”…; “cei care devin criminali o fac pentru că sunt în contact direct cu modelele criminale şi mai puţin cu cele anticriminale”;

g)asocierile diferenţiale pot varia în privinţa duratei, frecvenţei, intensităţii etc.

h)formaţia criminală prin asociaţie nu se dobândeşte doar prin imitaţie;

i)comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de trebuinţe şi valori, dar nu se explică prin acestea (hoţul fură în general pentru a avea bani, dar tot pentru bani muncesc şi oamenii cinstiţi). Acest mecanism explică fenomenul criminal la nivel individual. Rata criminalităţii este expresia unei organizări diferenţiale a grupului.

Teoria conflictelor de culturi

Teoria conflictelor de culturi, aparţine criminologului american Thorsten Sellin (1960), profesor al Universităţii din Pennsylvania şi timp de mai mulţi ani, Preşedinte al Societăţii Internaţionale de Criminologie. Prin termenul "cultură" autorul desemnează totalitatea ideilor,  instituţiilor şi produselor muncii care aplicate la grupuri determinate de fiinţe umane, permite a se vorbi despre regiuni culturale, despre tipuri de cultură, despre cultură naţională şi aşa mai departe. În acest sens orice tip de populaţie posedă o cultură. Prin “conflict cultural”, autorul desemnează lupta între valori morale sau norme de conduită opuse aflate în dezacord. La rândul lor, normele de conduită înseamnă reguli exprimate sau implicite, pe care o persoană le urmează atunci când se găseşte într-o situaţie care impune o acţiune sau un răspuns din partea sa. Codul moral al persoanei depinde de normele pe care le-a trăit ca membru al unor diverse grupuri sociale. Fiecare grup are propriile norme de conduită care se impun a fi respectate. În lumea modernă, persoana se găseşte din ce în ce mai des în contact cu valori şi norme diferite. Diferenţele etnice, sociale, de vârstă, profesionale, religioase etc. antrenează diferenţe de reguli şi valori morale. În aceste condiţii apar inevitabil situaţii în care persoana, supunându-se unei norme acceptate de grupul din care face parte, riscă să încalce o alta aparţinând altui grup cu care intră în contact.

Teoria conflictelor de culturi nu poate fi însă decât o explicaţie parţială a fenomenului criminal. Ea poate fi considerată ca o formă particulară de manifestare a teoriei asocierilor diferenţiale aşa cum de altfel o considera Sutherland.

Teoria anomiei

Conceptul de “anomie” a fost introdus de sociologul american Robert K.Merton în anul 1938 odată cu lucrarea “Structura socială şi anomia”, în scopul explicării, cu ajutorul său, a comportamentului infracţional. Anomia este concepută de Merton ca o stare socială de absenţă ori de slăbire a normei, ceea ce duce la o lipsă de coeziune între membrii comunităţii. În explicarea stării de anomie, autorul utilizează două concepte: cel de cultură şi cel de organizare socială. Prin cultură se înţelege ansamblul valorilor ce guvernează conduita indivizilor în societate şi desemnează scopurile spre care aceştia trebuie să tindă. Organizarea socială reprezintă ansamblul de norme şi instituţii care reglementează accesul la cultură şi indică mijloacele autorizate pentru atingerea scopurilor. Starea de anomie se instalează atunci când există un decalaj prea mare între scopurile propuse şi mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii sociale. Astfel, în societate există un permanent conflict între posibilităţile formal recunoscute de lege, de realizare de către persoană a scopurilor sale materiale şi spirituale, pe de o parte, şi posibilităţile efective reale, de atingere a acestor scopuri, posibilităţi care sunt foarte limitate. Aceste categorii defavorizate recurg la mijloace ilegale, la criminalitate, pentru satisfacerea scopurilor propuse de cultura ambiantă.

Teoria interacționismului social

Teoria interacţionismului social sau teoria stigmatizării are ca promotori pe H.S.Becker (1985), F.Tannenbauman, E.Lemert etc. şi încearcă să dea o nouă explicaţie fenomenului criminal. Conform teoriei interacţionismului social, fenomenul criminalitaţii este rezultatul interacţiunii dintre două categorii de factori sociali: activitatea nonconformistă a unor persoane, pe de o parte, şi activitatea grupurilor sociale dominante, pe de altă parte, care reacţionează, atribuindu-le celor din prima categorie pecetea comportamentului infracţional şi, totodată, îi stigmatizează ca infractori. Ca o consecinţă a acestor operaţii de “denumire” sau “etichetare”, indivizii în cauză sunt marginalizaţi, fiind respinşi în exteriorul grupului social. Ca urmare a acestei reacţii sociale şi a stigmatizării, la persoanele în cauză apare o contrareacţie de natură psihică, o rezistenţă, care le determină să-şi asume rolul atribuit, cel de infractori.

Teorii ale comportamentului infracțional - Partea I: Teorii psiho-biologice

Orice societate apreciază comportamentul membrilor săi din punctul de vedere al conformării acestora la normele morale şi la cele juridice. Nerespectarea acestor norme atrage după sine măsuri coercitive sau punitive. Datorită acestui fapt, fenomenul infracţional capătă caracteristicile unei probleme sociale de importanţă majoră pentru întreaga societate, ale cărui consecinţe şi moduri de soluţionare se resimt la toate nivelurile ei. În încercările de conturare a unor teorii, tipologii se lovesc de marea variabilitate a manifestărilor comportamentale implicate în conturarea unor infracţiuni. Ca urmare a unor asemenea demersuri, au apărut de-a lungul timpului o serie de teorii care tratează în maniere particulare comportamentul infracţional. Aceste teorii pot fi grupate în trei categorii: psiho-biologice, psiho-sociale şi psiho-morale (Cioclei, 1996 apud Buș, 1997). În prima parte a postărilor despre teoriile care încearcă să explice comportamentul infracțional, o să prezint pe scurt principalele teorii psiho-biologice.

Teoriile psiho-biologice susţin, în esenţă, că anumite anomalii sau disfuncţii psihofiziologice constituie factorii determinanţi ai comportamentului infracţional. Acestea consideră că infracţiunea ca fenomen individual are o bază psiho-biologică organică sau funcţională.

Teoria anormalităților biologice

Reprezentantul acestei teorii este medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909) care a întreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica măsurării diferitelor părţi ale  corpului omenesc, având ca subiecţi personal militar şi deţinuţi ai închisorilor din Sicilia, elaborând în acest sens lucrarea sa fundamentală “Omul criminal” (1876), care în scurt timp îl face celebru. Pentru Lombroso (1891), comportamentul criminal constituie un “fenomen natural” care este determinat ereditar. Criminalii înnăscuţi sunt caracterizaţi printr-o serie de stigmate fizice, precum: sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii şi maxilarele voluminoase, orbitele mari şi depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă şi îngustă, bărbie lungă sau îngustă etc. O constatare interesantă pe care o face este în legătură cu lipsa durerii (analgezia) care îl apropie pe criminal de omul sălbatic. Eroarea centrală a studiilor iniţiate de Lombroso a constat în faptul că cei mai mulţi dintre subiecţii săi erau sicilieni, ce reprezentau un tip fizic distinct. Aceştia au comis mai multe crime decât populaţia generală, nu datorită tipologiei fizice, ci datorită faptului că ei proveneau dintr-un mediu cultural orientat mai mult în direcţia comiterii unor acte criminale.

Teoria bio-tipologică

Această teorie cuprinde mai multe variante ce au ca element comun susţinerea ideii potirivit căreia există o corelaţie între activitatea criminală şi biotip. Psihiatrul german Ernest Kretschmer (1888-1964), mergând în cercetare pe linia corelării elementelor de ordin biologic cu cele psihice, a creat un sistem caracterologic complet. Principala lucrare a lui Kretschmer în acest domeniu a fost “Structura corpului şi caracterul”. Acesta consideră că, în funcţie de constituţia corporală, se pot distinge patru tipuri fizice, fiecare tip având o predispoziţie spre comiterea unor infracţiuni specifice:

Tipul picnic - constituţie orizontală; scund, cu extremităţi scurte; sistem osteo-muscular plăpând; faţa rotundă, craniul rotund, puţin ridicat, voluminos; calviţie; cavitatea toracică şi abdominală dezvoltată; strat de grăsime la suprafaţa trunchiului; adeseori inteligent şi expansiv, ce poate deveni autor de escrocherii şi fraude.

Tipul astenic - constituţie verticală; sistem osteo-muscular firav; slab, craniul mic, chipul prelung, fruntea înclinată înapoi, nasul alungit, maxilarul inferior scurt; forţă fizică scăzută; dotat divers din punct de vedere intelectual; interiorizat; de regulă adaptarea socială este precară, criminalitate precoce şi o tendinţă spre recidivă; ar comite mai ales falsuri, furturi şi abuzuri de încredere.

Tipul atletic - sistem osteo-muscular puternic, trunchi piramidal cu baza mare în sus, aspect fizic plăcut, oscilează între sentimentalism şi brutalitate, ar avea o răspândire relativ ridicată în rândul infractorilor de aproape toate vârstele, ar comite preponderent asasinate, tâlhării cu folosirea armelor, incendii şi ar fi predispuşi la recidivă indiferent de vârstă.

Tipul displastic - diferite malformaţii corporale, deficienţe ale caracterelor sexuale, slab dezvoltat psihic şi morfologic; din punct de vedere psiho-medical, regăsim în această categorie debili mintal şi schizofreni; displasticii comit de regulă delicte sexuale, dar nu numai, operează într-un mod neaşteptat, îşi încep cariera infracţională după vârsta de 18 ani şi sunt expuşi recidivei.

Fizicul singur nu poate explica în mod adecvat comportamentul infracţional, însă poate favoriza anumite tipuri de infracţiuni.

Teoria genetică

Dezvoltarea tehnicilor moderne de cercetare în domeniul genetic a permis investigarea unor zone noi în domeniul biologiei. Studiul microscopic al cromozomilor a permis relevarea cariotipului, respectiv formula cromozomilor în cadrul celulei. Cercetările în acest domeniu consemnează existenţa unor aberaţii cromozomiale la subiecţii care au mai mult de un cromozom X sau Y în cariotipul lor. Pornind de la aceste realităţi unii autori (Brodski, 1973 & Sheley, 1985 apud Buș, 1997) susţin că anomalia genetică, cum ar fi un extracromozom, poate conduce la retardare mintală şi la un comportament antisocial şi criminal.  Uneori în timpul diviziunii pot apare unele anomalii cantitative sau calitative, unele abateri de la cariotipul normal. Prima anomalie o reprezintă existenţa suplimentară a unui cromozom de tipul X, având formula XXY, anomalie denumită sindromul Klinefelter. Persoanele ce prezintă  această anomalie au o aparenţă masculină, sunt înalţi şi slabi, au o pilozitate pubiană de tip feminin, barbă rară sau absentă. S-a stabilit că frecvenţa acestei anomalii printre criminali este de 5 până la 10 ori mai mare decât în rândul populaţiei generale. Infracţiunile comise de aceste persoane sunt diverse: furt, agresiune, tentativă de omor etc., dar se poate observa o tendinţă spre “tematică” sexuală: homosexualitate, pedofilie, exhibiţionism etc. Din punct de vedere psihologic, aceste persoane se evidenţiază prin: pasivitate, timiditate, tendinţe spre ipohondrie şi depresie; deseori prezintă tulburări mintale. A doua anomalie este reprezentată de sindromul XYY, unde apare un cromozom Y în exces. Persoanele din această categorie prezintă, în plan morfologic, puţine particularităţi: aparenţă masculină, înălţime peste medie, Q.I. sub medie, anomalii în configuraţia urechilor, calviţie, miopie, dar aceste trăsături nu sunt constante. Aceste anomalii cromozomice constituie o predispoziţie, dar nu o condiţie obligatorie la comiterea unei infracţiuni. Explicaţiile bazate pe formula cromozomială nu pot fi generalizate.

Teoria inadaptării bio-psihice

Această teorie a fost formulată de criminologul suedez Olof Kinberg (1959) în lucrarea sa “Problemele fundamentale ale criminologiei”. Olof Kinberg a fost unul dintre continuatorii şcolii lombrosiene. El reia ideea unei antropologii criminale, ce caută să deceleze caracterele fundamentale ale delincventului într-un complex bio-psihic. Pentru Kinberg, omul este o fiinţă nu doar biologică, ci una psihologică şi socială, caracterizată prin “plasticitate”, adică prin facultatea de a-şi modifica reacţia nu numai în funcţie de influenţele fizice şi chimice, dar şi în funcţie de factorii psihologici şi sociali. Dacă “plasticitatea” nu se corelează cu influenţele mediului se creează o stare de inadaptare între organism şi mediu. Inadaptarea poate avea surse şi forme diverse. Aceste forme diverse de inadaptare conduc la o inadaptare socială şi implicit la infracţiune. În opinia lui Kinberg persoana reacţionează în general în funcţie de propria structură bio-psihică. Astfel, pentru a stabili cauzele crimei, este necesară analiza structurii bio-psihice a persoanei implicate în cauză.

Teoria constituției criminale

Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno di Tullio (1951) profesor la Universitatea din Roma. Prin constituţie criminală autorul înţelege o stare de predispoziţie specifică spre crimă, altfel spus capacitatea care există în anumiţi indivizi de a comite acte criminale, în general grave, în urma unor instigări exterioare ce rămân sub pragul ce operează asupra generalităţii oamenilor. Autorul încearcă să determine factorii ce conduc la formarea unei personalităţi criminale. Un prim factor important este ereditatea; cu toată influenţa sa puternică, aceasta nu trebuie considerată ca o determinare absolută. Predispoziţia spre crimă poate avea ca sursă şi unele disfuncţionalităţi cerebrale, hormonale etc. Vârsta şi crizele biologice pe care le antrenează sunt de asemenea importante: pubertatea precum şi procesele involutive ale îmbătrânirii pot conduce la tulburări de comportament şi chiar la crimă. Se poate afirma, spune autorul, că predispoziţiile spre crimă sunt expresia unui ansamblu de condiţii organice şi psihice ereditare, congenitale sau dobândite care, diminuând rezistenţa individuală la instigări criminogene, permite individului, cu mai multă probabilitate, să devină un criminal. Di Tullio nu ignoră factorii sociali sau fizici, exteriori individului, care nu pot avea o influenţă reală decât în măsura în care întâlnesc o constituţie criminală preexistentă ori contribuie la formarea unei astfel de personalităţi.

Mirosul și personalitatea.

Mirosul este un simț important în interacțiunile sociale iar recent s-a descoperit că acesta poate oferi chiar  informații cu privire la anumite trăsături de personalitate. Astfel, într-un studiu realizat recent (Assessing Personality Using Body Odor: Differences Between Children and Adults- aprilie 2013), A. Sorokowska susține că mirosul suplimentează informațiile oferite de văz și auz, contribuind la prima impresie cu privire la anumite trăsături de personalitate.

Mirosul reprezintă o variabilă importantă în interacțiunile umane. Există studii care au demonstrat faptul că mirosul unei persoane este implicat în alegerea unui partener ( de exemplu, oferind informații cu privire la compatibilitatea genetică) sau la formarea atașamentului inițial în relația mamă-copil. De asemenea, poate indica nivelul de fertiliate al unei femei sau permite recunoașterea individuală. Mai nou, se pare că mirosul ne poate ajuta la obținerea de informații cu privire la anumite trăsături de personalitate: nevrotism, dominanță și extraversie.  Există anumiți factori care influențează mirosul corporal dar și trăsăturile de personalitate menționate mai sus.

Rezultatele studiului menționat au arătat că atât copiii cât și adulții pot evalua nevrotismul după miros. În rândul adulților s-a descoperit de asemenea o corelație pozitivă între dominanța auto-evaluată și modul în care suntem percepuți de ceilalți, pe baza mirosului.Copiii nu au reușit să evalueze corect această trăsătură în funcție de miros. Nu a fost găsită nicio corelație între miros și extraversie.

Deși insuficient studiată, acest studiu reprezintă o dovadă în sprijinul ideii că mirosul corporal poate oferi informații importante cu privire la trăsăturile de personalitate și că mirosul poate contribui la acuratețea primelor impresii alături de văz și auz.