marți, 26 august 2014

Proiectul “World Well-Being”


În ultimii ani, rețeaua de socializare Facebook a cunoscut o răspândire extraordinară, din ce în ce mai multe persoane creându-și conturi și petrecând perioade semnificative de timp online. O întrebare răspândită este dacă profilul de Facebook al unui utilizator poate reflecta cu adevărat personalitatea acestuia. O echipă de cercetători de la Universitatea din Pennsylvania a încercat să răspundă la această întrebare, astfel luând naștere proiectul „World Well-Being”. În  cadrul proiectului, cercetătorii folosesc statusurile de pe Facebook pentru a descoperi elemente comune în cuvintele folosite de diferite grupuri distincte din punct de vedere al vârstei, genului sau trăsăturilor de personalitate.
Participanții la acest studiu au fost rugați să descarce o aplicație Facebook denumită „My Personality” care le cerea să completeze un test de personalitate și să își indice vârsta și genul. În plus, această aplicație le urmărea actualizările statusurilor de pe Facebook. Ulterior, printr-un proces denumit analiza diferențială a limbajului, au fost izolate cuvintele corelate cel mai frecvent cu o anumită vârstă, un anumit gen sau trăsătură de personalitate.
Până în momentul de față au fost publicate rezultat cu privire la introversiune/extraversiune, deschidere mentală,vârstă, satisfacția cu viața, etc.
Astfel, în timp ce persoanele introvertite tind să folosească cuvinte precum anime, manga, zombie, citit, depresie, online, zombie, etc., extroverții fac apel deseori la cuvinte precum petrecere, plajă, te iubesc, weekend, fotbal, cină, fete, băieți, etc.
În ceea ce privește deschiderea mentală, oamenii cu un scor ridicat în ceea ce privește acest aspect folosesc predominant cuvinte cum ar fi vise, univers, poezie, muzică, lumea, moarte, suflet, cărți, scris, societate în timp ce persoanele cu un scor scăzut folosesc deseori cuvinte greșite și fac multiple greșeli gramaticale.
Cu privire la vârstă, cercetătorii au descoperit că, în comparație cu un adolescent, este mult mai probabil ca o persoană de vârsta a treia să folosească cuvântul „plictisit” sau să se simtă „mândră”. Persoanele de 25 ani folosesc deseori cuvântul „beat”, în timp ce persoanele de 55 ani vorbesc despre „vin”.
Din punct de vedere al satisfacției cu viața, comunitățile fericite vorbesc adesea despre sport- fitness, Zumba, sala de gimnastică precum și despre voluntariat sau a dona bani în timp ce în comunitățile mai puțin satisfăcute cu nivelul lor de viață folosesc deseori cuvinte precum „plictisit” sau „obosit”.
Deși multe dintre rezultatele sunt predictibile, acestea au adus un plus de cunoaștere în ceea ce privește legăturile create între cine suntem, cum ne trăim viața și cuvintele pe care le utilizăm pentru a ne prezenta în fața lumii.


marți, 27 mai 2014

Personajele din jocurile video și comportamentul social

Modul în care o persoană se reprezintă în lumea virtuală a jocurilor video ar putea avea o influență asupra modului în care aceasta se comportă cu alte persoane în viața reală, conform unui studiu recent publicat în Psychological Science.
Rezultatele obținute de cercetători indică faptul că fie și numai 5 minute de joc de rol într-un mediu virtual, în care persoana ocupă poziția de erou sau de răufăcător poate conduce jucătorul la a recompensa sau la a pedepsi străini.
Mediile virtuale le oferă oamenilor posibilitatea de a a își asuma anumite identități și de a experimenta circumstanțe care le sunt inaccesibile în viața reală. Astfel, aceștia au acces la un mijloc de observație, imitație și modelare.
Participanții la acest studiu au fost distribuiți aleatoriu fie în rolul de erou (Superman), răufăcător (Voldemort) sau un rol neutru (un cerc). Ulterior, aceștia au fost rugați să guste și să aleagă dintre ciocolată sau sos chilli pentru a oferi unei alte persoane. Rezultatele au evidențiat faptul că participanții care jucaseră rolul lui Superman au ales mai des ciocolata, participanții care jucaseră rolul lui Voldemort au ales mai des sosul chilli.
Un aspect interesant relevat de asemenea de acest studiu este faptul că efectele produse de rolul asumat într-un joc nu este dependent de măsura în care participanții se identifică cu personajul lor. Astfel, participanții nu erau conștienți de influența pe care reprezentarea lor virtuală o are asupra răspunsurilor lor comportamentale.

În concluzie, deși preliminare, rezultatele pot avea implicații serioase pentru comportamentul social iar oamenii ar trebui să conștientizeze faptul că măștile virtuale pot produce efecte imitative puternice. 

marți, 1 aprilie 2014

Fobii-acluofobia

Cunoscută și sub denumirile de ligofobie, mictofobie, nictofobie sau scotofobie, se referă la teama de întuneric și se manifestă printr-o anxietate crescută odată cu căderea înserării. Subiectul nu iese noaptea, evită să pătrundă în încăperi întunecate, dorește să aibă mereu lumină. Acesta asociază întunericul cu singurătatea și izolarea.
La copii apare datorită fricii de separare, de monștri imaginari, demoni sau alte ființe malefice. La adulți cauzele pot fi teama de hoți care operează noaptea, frica de a se pierde în întuneric.
Opusul acestei fobii este teama de lumină- fengofobia (fenogofobia, heliofobia).

(Sursa)

miercuri, 12 martie 2014

Criminali care își ucid familiile

Un nou studiu realizat pe tematica celor care și-au ucis familia arată că majoritatea sunt persoane ale căror motivații diferă de cele ale criminalilor în serie sau ale criminalilor în masă. Acest studiu a fost realizat de cercetători de la Centrul de Criminologie Aplicată de la Universitatea din Birmingham.
Studiul a analizat 71 cazuri petrecute pe parcursul a 30 ani. În 59 dintre cazuri, făptașul era de sex masculin. Mai mult de jumătate din cazuri au avut loc în prima decadă a secolului 21, acest lucru evidențiind o creștere a frecvenței acestui tip de crimă. Majoritatea criminalilor (55 %) aveau în jur de 30 ani. Conform studiului, majoritatea crimelor au avut loc în weekend. David Wilson, directorul centrului susține că acest lucru poate fi explicat de lipsa necesității de a merge la serviciu în weekend sau, în cazul taților separați, poate fi vorba de un factor simbolic întrucât aceștia știu că la sfârșitul weekendului trebuie să ducă copiii înapoi la mame. 71 % dintre criminali erau angajați la momentul comiterii crimei. Cele mai comune metode utilizate erau intoxicarea cu monoxid de carbon și înjunghierea iar locul comiterii faptei era de obicei acasă.
Rezultatele studiului împart acest tip de criminali în: anomici, dezamăgiți, paranoizi și prezumțioși.
Criminalii anomici au o motivație economică. Pentru ei, familia înseamnă succes economic iar crima are loc ca urmare a pierderii slujbei de către tată sau a întâmpinării unor dificultăți financiare. Astfel, familia nu mai are valoare ca și trofeu. Cei dezamăgiți cred că familia lor nu se ridică la nivelul așteptărilor, standardelor sau idealurilor. Criminalii paranoizi considderă că prin acest act își protejează familia, temându-se că cineva sau o organizație încearcă să îi răpească copiii. Cei prezumțioși învinovățesc mamele pentru crima comisă, considerând că acestea nu reușesc să aibă grijă de familie cum ar trebui.
Wilson susține că toate cele patru tipuri de criminali sunt motivate de un concept al masculinității iar actul criminal se constituie a fi o ultimă încercare de a restabili ordinea sau rolul de tată.
Cercetătorii atrag atenția că de multe ori cei care își ucid familiile sunt impropriu catalogați ca fiind criminali în serie sau criminali în masă. Aceștia afirmă că există diferențe în aceste categorii în ceea ce privește motivele sau contextul. De exemplu, spre deosebire de criminalii în masă care, după comiterea faptelor, încearcă să aibă o confruntare cu poliția, 81 % dintre cei care și-au ucis familiile au comis suicid.
Wilson concluzionează că cei care își ucid familiile ar trebui clasificați diferit față de criminalii în serie sau criminalii în masă iar înțelegerea conceptelor de sex-rol și de rol în contextul familial poate duce la explicarea creșterii frecvenței acestui tip de infracțiune în ultimii ani.
Acest studiu urmează să fie publicat în The Howard Journal of Criminal Justice.

joi, 20 februarie 2014

Fobii-Ablutofobia

Ablutofobia- teama de a se spăla pe mâini.
Persoanele care suferă de tulburarea obsesiv-compulsivă pot fi preocupate de spălarea frecventă a mâinilor (ablutomania) sau, din contră, pot avea o obsesie împotriva spălării.
Această teamă se traduce în evitarea contactului cu apa, anxietate ridicată la încercarea de a se spăla.


(Sursa)

miercuri, 19 februarie 2014

Stresul la copii

Sursa foto
Noi studii arată că, pe lângă faptul că observă stresul mamei, copiii manifestă și schimbări psihofiziologice corespunzătoare. Cercetătorul Sara Waters de la Universitatea din California, San Francisco afirmă că bebelușii resimt reziduurile psihofiziologice ale experiențelor stresante ale mamelor.
Cercetările realizate în științele sociale au demonstrat că emoțiile pot fi „contagioase” și că există o sincronizare emoțională între partenerii romantici. Waters, Mendes și Tessa West au vrut să extindă aceste studii, încercând să evalueze sincronizarea emoțională în relația dintre mamă și copil. Astfel, au fost recrutate 69 mame cu copii cu vârste cuprinse între 12 și 14 luni pentru a participa la studiu. Atât mamelelor cât și copiilor le-au fost atașați senzorii cardiovasculari. Mamele au fost împărțite în 3 grupuri care țineau câte un discurs de 5 minute. Primul grup primea semnale pozitive din partea evaluatorilor, al doilea grup primea semnale negative iar ultimul grup nu primea niciun fel de feedback. Ulterior, mamele și copiii au fost reuniți. Mamele care au primit semnale negative au manifestat scăderi mai mari ale emoțiilor pozitive, creșteri ale emoțiilor negative și stres cardiac. Copiii au reacționat imediat la răspunsurile mamelor. Astfel, copiii mamelor care au primit feedback negativ au manifestat creșteri ale ritmului cardiac la doar câteva minute de la reîntâlnirea cu mamele. Răspunsul copilului era similar cu cel al mamei- cu cât mai semnificativ era răspunsul la stres al mamei, cu atât mai evidentă era și reacția copilului.
Cercetătorii susțin că există o varietate de canale prin intermediul cărora aceste emoții pot fi comunicate, inclusiv miros, tensiune vocală și expresii faciale. Momentan, aceștia încearcă să testeze ipoteza conform căreia atingerea joacă un rol important în transmiterea emoțiilor. 

Creierul uman reacționează la emoticoane ca la fețe reale

Cu toții cunoștem emoticonul smiley face  :) precum și altele asemănătore și le folosim pentru  a adăuga o notă de flirt, frivolitate sau chiar agresivitate pasivă mesajelor scrise. Potrivit cercetătorilor, creierele noastre au început să ducă interpretarea acestor semne de punctuație un nivel mai departe, reacționând la fel cum reacționează la fețe normale, reale.
Conform unui studiu recent publicat în jurnalul Social Neuroscience, privirea unei fețe formate din semne de punctuație și paranteze poate declanșa același răspuns de recunoaștere facială precum privirea unei fețe umane reale.
Majoritatea oamenilor recunosc semnul :)  ca fiind o față zâmbitoare însă acest fenomen nu este înnăscut ci învățat. Cu timpul, datorită utilizării repetate a acestor simboluri, am învățat că acestea reprezintă un chip. De asemenea, nu toate emoticonele declanșează același răspuns. Astfel, au fost declanșate răspunsuri similare celor declanșate de o față reală, doar în cazul simbolurilor tradiționale :) sau :-), nu și în cazul celor non standard (-: .
  (Sursa)



miercuri, 12 februarie 2014

Dicționarul de psihologie- Psiholog

PSIHOLOG- persoană a cărei activitate profesională se exercită în unul din domeniile psihologiei.
În Franța, de la legea din 25 iulie 1985, folosința profesională a titlului de psiholog este rezervată titularilor unei diplome care adeverește o formație universitară, fundamentală și aplicată, de înalt nivel, în psihologie. 
Psihologia este o disciplină dificilă, care necesită din partea celui care o exercită vaste cunoștințe, teoretice și practice, precum și o capacitate de empatie care să-i permită stabilirea unui raport autentic cu semenul, înțelegerea rolurilor sale, a atitudinilor și conduitelor.
Funcțiile psihologului sunt multiple: în mod tradițional, el participă la diagnostic (teste, convorbiri) și la dezvoltarea persoanei. Adesea efectuează activități de prevenție, de informare, de formare și de cercetare.


Sursa: Dicționar de Psihologie Larousse.

vineri, 7 februarie 2014

Amintirile false

Este dificil de explicat fenomenul de amintire a unor evenimente care de fapt nu au avut loc. În unele situații, acest fenomen poate avea consecințe deosebit de grave: sistemul juridic are încredere în memoria umană. În fiecare an, în toată lumea, există foarte multe cazuri bazate doar pe mărturia cuiva care jură că ceea ce reproduc este exact ceea ce au văzut/auzit.
Totuși, cercetări din neuroștiințele cognitive indică atât punctele forte cât și slăbiciunile procesului de reamintire. Memoria este un proces cognitiv ce are legături puternice cu limbajul. Una dintre sarcinile fundamentale ale creierului atunci când îndeplinește o activitate lingvistică, cum ar fi de exemplu purtarea unei conversații, este procesul semantic. În îndeplinirea acestei sarcini, creierul compară cuvintele pe care le auzim cu cele reamintite din evenimente trecute, pentru a le recunoaște și pentru a le descoperi înțelesul.  Procesul semantic este fundamental pentru stocarea amintirilor, ajutându-ne să recunoaștem cuvinte și să memorăm anumite episoade. Totuși acest proces nu funcționează perfect tot timpul.  Această lipsă a preciziei în anumite situații poate da naștere amintirilor false.

Două noi studii realizate de Kepa Paz-Alonso au fost publicat în Journal of International Neuropsychological Society și în Schizophrenia Research. Aceste studii au evidențiat faptul că procesul semantic implicat în recunoașterea cuvintelor la copii precum și la adulți care suferă de schizofrenie, este mai puțin eficient decât cel al adulților normali. Unul dintre motive este faptul că la copii, acest proces nu este încă la fel de automatizat și dezvoltat ca la adulți. Creierul unui adult, ca urmare a realizării repetate de conexiuni între diferitele zone ale creierului, a mecanizat procesul de conectare semnatică a noii informații cu scopul stocării acesteia. Conform rezultatelor obținute de Paz-Alonso, acest proces este responsabil de probabilitatea mai crescută de a genera amintiri false în creierul unui adult decât în cel al unui copil. Totuși, același proces care produce aceste amintiri false este responsabil și pentru o memorie mai bună.  
Așadar, mai degrabă decât un defect al memoriei, acest fenomen trebuie privit ca prețul ce trebuie plătit uneori pentru calitățile memoriei.

duminică, 26 ianuarie 2014

Despre infidelitate

Helen Fisher

 Helen Fisher susține că dragostea nu este o emoție ci un sistem al creierului, aflat în legătură cu alte două sisteme, al cuplării și al reproducerii. Acestea din urmă pot explica de ce oamenii sunt capabili să înșele deși valorizează dragostea. Infidelitatea este prezentă în viețile noastre, fie prin filme, emisiuni, fie prin ceea ce se întâmplă realmente în jurul nostru. Totuși, ideea că infidelitatea poate avea o legătură cu modul în care creierul uman funcționează reprezintă un șoc. Mai jos sunt câteva idei expuse de Helen Fisher (antropolog care studiază diferențele de gen precum și evoluția emoțiilor umane; este cunoscută ca fiind un expert în dragostea romantică) în legătură cu fenomenul infidelității.
  1. Formarea perechilor este marca umanității. Datele statistice din USA realizate pe 97 societăți din 1947 până în 1992 indică faptul că aproximativ 93,1 % dintre femei și 91,8% dintre bărbați se căsătoresc până la vârsta de 49 de ani. În plus,  date mai recente arată că aproximativ 85% dintre americani se vor căsători. 
  2. Totuși, monogamia reprezintă doar o parte din strategia umană de reproducere. Infidelitatea este un fenomen răspândit. Studii curente realizate pe cupluri americane indică faptul că 20 până la 40 % dintre bărbații căsătoriți și 20 până la 25 % dintre femeile căsătorite (cupluri heterosexuale) vor avea o relație extramaritală.
  3. Arhitectura creierului poate fi un factor în infidelitate. Ființele umane au 3 sisteme primare ale creierului legate de dragoste: 1) dorinta sexuala dezvoltată astfel încât să facă indivizii să caute să aibă relații sexuale cu mai multe persoane; 2) dragostea romantică dezvoltată astfel încât să motiveze indivizii să își focalizeze energia sexuală către parteneri specifici, conservând astfel timpul alocat curtării și energia metabolică; 3) atașamentul față de partener dezvoltat astfel încât să facă indivizii care întrețin relații sexuale să rămâna împreună măcar timpul necesar conceperii unui copil și creșterii acestuia până după copilărie. Aceste trei sisteme interacționează între ele, precum și cu alte sisteme ale creierului astfel încât să ofere gama de motivații, emoții și comportamente necesare pentru a orchestra strategia complexă de reproducere. Însă, această arhitectură a creierului face imposibilă exprimarea unor sentimente profunde de atașament față de un partener atunci când acesta are sentimente intense de dragoste romantică față de o altă persoană și când simte dorință sexuală pentru alți posibili parteneri.
  4. Infidelitatea a fost o realitate în toate culturile. Aceasta reprezenta o practică comună la grecii clasici, la romani, europenii pre-industriali, japonezii istorici, chinezii, hindușii, precum și în multe societăți tribale dintre care amintim: Kuikuru din junglele Braziliei, Kofyar din Nigeria, Turu din Tanzania, etc.
  5. Există tipuri diferite de infidelitate. Cercetătorii au extins definiția infidelității pentru a include infidelitatea sexuală (relații sexuale fără implicare romantică), infidelitatea romantică (relații romantice fără relații sexuale) și implicarea atât sexuală cât și romantică.
  6. Variabile psihologice, culturale și economice joacă un rol în frecvența și exprimarea infidelității. Infidelitatea este un fenomen mondial care se întâmplă cu regularitate, în ciuda dezaprobării universale a acestui comportament
  7. „Însușirea” unui alt partener este o tendință pronunțată. Astfel, într-un studiu recent realizat pe americani singuri, 60 % dintre bărbați și 53 % dintre femei au recunoscut că au încercat să impresioneze o anumită persoană aflată într-o relație serioasă pentru a începe în schimb o relație cu ei. Acest fenomen este comun în alte 30 de culturi.
  8. Infidelitatea nu este  neapărat un semn al unei relații nefericite. Indiferent de corelația dintre insatisfacția în cuplu și adulter, dintre indivizi care au comis acte de infidelitate participanți la un studiu, 56 % dintre bărbați și 34 % dintre femei au considerat că au o căsnicie fericită sau chiar foarte fericită.
  9. Studiile evidențiază posibilitate existenței unei gene care corelează cu infidelitatea. Wallum și colegii săi au încercat să vadă dacă anumite gene au un efect asupra comportamentului de cuplare la oameni. Au fost examinate 552 cupluri (căsătorite sau locuind împreună de cel puțin 5 ani). Bărbații care aveau alela 334 vasopresină au avut scoruri semnificativ mai mici la Scala Legăturii cu Partenerul, indicând sentimente de atașament mai scăzute. În plus, scorurile lor depindeau de doză: cei cu două astfel de gene au avut cele mai mici scoruri, urmați de cei cu una singură. De asemenea, acești bărbați au avut mai multe crize maritale în ultimul an. Efectele au fost vizibile și la partenerele acestor bărbați care au avut scoruri mai mici la chestionare care măsurau satisfacția maritală.
  10. Mai mulți oameni de știință au oferit teorii ale evoluției adulterului uman. În preistorie, bărbații care „umblau din floare în floare” se reproduceau disproporționat, explicându-se astfel substratul biologic al bărbaților infideli din zilele noastre. Femeile care nu erau fidele aveau beneficii economice din relațiile lor extra-conjugale, precum și o rezervă care să ajute la datoriile parentale în caz că partenerii lor primari ar fi murit sau le-ar fi părăsit.  În plus, dacă aceste femei aveau copii cu un alt partener, acest lucru ducea la creșterea varietății genetice a descendenților ei. Astfel, infidelitatea aducea folosoare inconștiente atât femeilor cât și bărbaților de-a lungul preistoriei, astfel transmițându-se substratul biologic și plăcerea de a înșela la ambele sexe din ziua de azi.

                                        
(Sursa)

marți, 21 ianuarie 2014

Bărboșii sunt mai seducători?

În urmă cu mai mulți ani, barba și mustața erau des întâlnite, considerate un accesoriu de seamă al bărbaților.
Deși moda s-a schimbat, barba continuă să aibă un rol informativ și estetic.
Barber (2001) a studiat influența bărbii și a mustății . Modul de a studia această influență a fost unul foarte interestant. Astfel, acesta a analizat frecvența existenței bărbii la bărbații care au apărut în presa londoneză între anii 1842 și 1971. Cu ajutorul datelor statistice, a măsurat procentul de copii nelegitimi și procentul bărbaților și femeilor aflați la vârsta căsătoriei. Rezultatele obținute au evidențiat faptul că există o legătură între prezența pilozității faciale și oportunitatea mariajului. Astfel, bărbații cu păr vizibil pe față au șanse mai mari să se căsătorească. Cercetătorul a observat și o similaritate a curbelor statistice cu referire la prezența mustății și numărul copiilor nelegitimi. O posibilă explicație ar fi faptul că aceștia au mai multe aventuri, crescând astfel posibilitatea ca ele să rămână însărcinate. Întrebarea este de ce pilozitatea facială are o influență asupra atracției maritale a bărbaților. Un studiu care ar putea explica acest fapt este cel realizat de Kenny și Fletcher în 1973. Aceștia au cerut unor studente să privească fotografia unui bărbat care fie avea barbă, fie era bărbierit. Ulterior, acestea trebuiau să-și exprime impresia lăsată de bărbat, cu ajutorul unei liste compusă din 27 de adjective. Rezultatele au arătat că aceeași persoană, dar cu barbă, este percepută într-o manieră favorabilă în 7 aspecte din listă: entuziast, sincer, generos, extravertit, masculin, curios. În cazul în care bărbatul avea barbă, studentele au folosit mai mulți termeni pentru a descrie rolul social al acestuia. O persoană cu barbă este percepută într-o manieră negativă doar din punctul de vedere al curățeniei.
Așadar, se pare că prezența părului pe față duce la atribuirea anumitor caracteristici unei persoane, caracteristici importante pe care femeile le caută la un bărbat.
(Sursa)