Caracteristici importante în aprecierea frumuseții unei femei

Bărbații acordă un rol important fizicului și preferă caracteristicile cu o conotație sexuală pronunțată. Franzol și Herzog (1987) au încercat să determine importanța diferitelor criterii în aprecierea atractivității unei femei (bicepși, picioare, talie, buze, ochi, fese, organe genitale, sănătate, condiție fizică, sex-appeal etc). Rezultatele obținute au evidențiat faptul că, în ordinea preferințelor, caracteristicile importante pentru un bărbat sunt: sâni, organe genitale și picioare. Într-o altă cercetare realizată de Wildman și Wildman (197) studenții trebuiau să ordoneze criteriile în funcție de importanță, pe baza unor fotografii ale diferitelor părți ale corpului. 38% au așezat sânii pe primul loc, 24% fesele, 21% organele genitale și 18% picioarele.
Așadar, s-ar părea că criteriile pe baza cărora bărbații apreciază calitățile fizice ale femeilor sunt fondate aproapte în exclusivitate pe atribute sexuale. O posibilă explicație ar fi imperativitatea reproducerii genelor la mascul.
(Sursa)

Despre sexualitate

Meredith Chivers lucrează la Universitatea din Queens și a realizat multiple cercetări pe teme cum ar fi sexualitatea feminină, psihofiziologia sexualității, diferențe de gen, orientare sexuală, funcționarea sexuală, parafilii, identitatea de gen.
Mai jos aveți un filmuleț cu un interviu cu cercetătoarea în care aceasta prezintă rezultatele obținute în diferite cercetări, aducând un răspuns la întrebări privind excitarea sexuală, înnăscut-dobândit în sexualitate, flexibilitatea orientării sexuale și alte teme privind sexualitatea.

Revelații despre creier

Recent am terminat de citit o carte foarte interesantă, "Revelații despre creier", scrisă de Dr. Jill Bolte Taylor. În dimineața zilei de 10 decembrie 1996, autoarea, specialistă în neuroanatomie, suferă un accident vascular cerebral, cauzat de o hemoragie severă în emisfera stângă. Astfel, în 4 ore, aceasta observă cum își pierde progresiv capacitatea de a scrie, de a vorbi, de a citi sau chiar de a-și aminti ceva din viața ei de dinaintea accidentului. În această carte, Jill Bolte Taylor expune o viziune personală asupra creierului uman și a capacității uimitoare a acestuia de a se recupera. Această carte prezintă explicații științifice dar și mărturii personale emoționale, prezintă drumul către recuperare și poate constitui un ghid de recuperare excelent, conținând și numeroase sfaturi utile celor care au suferit o leziune cerebrală și celor apropiați lor.

Câteva citate:

"Din păcate, ca și societate, nu ne învățăm copiii că trebuie să își îngrijească grădina minții. Fără structură, cenzură sau disciplină, gândurile noastre aleargă frenetic în mod automat. Deoarece nu am învățat cum să avem grijă de ceea ce se întâmplă în creierele noastre, suntem vulnerabili la ceea ce alții cred despre noi dar și la manipularea din reclame sau politică."

"Și atunci am realizat «Oo doamne, am un accident vascular! Am un accident vascular!». Următorul lucru pe care creierul mi-l spune este: «Wow! Asta e foarte tare! Câți oameni de știință au ocazia să-și studieze propriul creier din interior?»"

"Emisfera dreaptă gândește în imagini și învață kinestezic prin mișcarea corpului. Informația explodează într-un colaj enorm al felului în care momentul prezent se vede, miroas, se gustă, se pipăie și se aude."

"La fel ca și copiii, emoțiile se vindecă atunci când sunt ascultate și validate""Deși mulți dintre noi se consideră ființe raționale care simt, biologic suntem ființe emoționale care gândesc."

"Iubesc să știu că sunt în mod simultan la fel de mare ca universul și la fel de mică precum praful de stele."

"La ceva timp după ce mi-am revenit, am auzit poveștile multor oameni, supraviețuitori ai unui accident vascular cerebral, care, deși nu puteau vorbi (emisfera stângă), puteau să cânte mesajele pe care doreau să le transmită (ambele emisfere). Nu încetez în a mă minuna de plasticitatea și adaptabilitatea creierului uman când vine vorba de a găsi o cale de a comunica!" 

Dacă aveți timp, vă recomand să citiți cartea. Dacă nu, există și un discurs la Ted al autoarei:

http://www.ted.com/talks/jill_bolte_taylor_s_powerful_stroke_of_insight.html?quote=270

Bărbatul frumos

Franzoi și Herzog (1987) au realizat un studiu încercând să determine importanța a diferite criterii în aprecierea atractivității unui bărbat. Aceste criterii făceau parte din diferite categorii: caracteristici morfologice ale corpului (picioare, bicepși, talie), caracteristici ale feței (buze, ochi), caracteristici fizice sexuale (fese, organe genitale) sau caractersitici mai generale (sănătate, condiție fizică, sex-appeal etc).

Astfel, mai multe femei au fost rugate să evalueze importanța fiecărui criteriu. Rezultatele au evidențiat faptul că, atunci când evaluează un bărbat, femeile acordă o importanță crescută picioarelor, ochilor, sănătății, mirosului și feselor.  De asemenea, aspectul morfologic general are un rol în evaluarea atractivității. Structura de triunghi inversat, în care torsul este lat și șoldurile înguste este un alt criteriu de apreciere a frumuseții.

Wildman și Wildman (1976) au cerut unor studente să privească fotografiile nud ale unor bărbați și să clasifice părțile corpului unui bărbat pe care le considerau cele mai stimulante din punct de vedere sexual. Rezultatele au arătat că 89 % dintre femei preferă un penis circumcis, 11 % un penis necircumcisș 46% preferă un piept păros, 46 % un piept cu pilozitate moderată și 8% unul fără păr. În ceea ce privește ordinea preferințelor pentru părțile corpului cele mai stimulante sexual, în 51 % dintre cazuri este vorba despre piept, 23 % despre penis, 17 % despre picioare și 9 % despre fese.

(Sursa)

Iubirea plutește în aer?

Termenul „feromon” desemnează subtanța emisă de un individ pentru un alt individ, susceptibilă de a-i afecta acestuia comportamentul, în mod inconștient. Martha McKlintock este una dintre primele cercetătoare care a demonstat efectul feromonilor asupra omului. Înaintea acestor experimente, s-a observat că femeilor de la paza de coastă care trăiau împreună mai multe luni li se sincroniza ciclul menstrual la o diferență de 4 zile. Cercetătoarea a adus dovada științifică a acestui fapt(1971). Astfel, aceasta le-a cerut unor fete ce locuiau la cămin, câte două în cameră, să noteze datele și durata ultimelor menstruații. S-au înregistrat ciclurile fetelor și ale prietenelor apropiate și s-a consemnat de câte ori se aflau în prezența băieților. S-a observat un efect de sincronizare la prietenele apropiate sau la fetele care locuiau împreună în cameră. S-a demonstrat de asemenea și că prezența unui bărbat are un efect asupra duratei ciclului. Astfel, în cazul fetelor care întâlneau mai des un bărbat, durata ciclului se diminua, ceea ce însemnă că, pe o perioadă lungă de timp, probabilitatea de procreare crește prin înmulțirea numărului de cicluri menstruale. Alte cercetări au confirmat acest fapt, arătându-se chiar că simplul contact cu haine purtate de bărbați are același efect (Culter et al., 1986). Ackerman (1991) a arătat că femeile private de prezența masculină ajung la pubertate mai târziu. Thorne și colaboratorii săi (2002) au arătat că femeile care intrau în contact cu feromoni masculini apreciau pozitiv atracția chipurilor bărbaților din fotografiile ce le erau prezentate. Nu doar femeile resimt influența feromonilor. Bărbații care au o relație stabilă cu o femei observă că barba le crește mai repede.

Feromonii sunt capabili să producă anumite efecte asupra omului. Astfel, deși nu suntem animale, evoluția noastră nu a putut anula încă influența acestor molecule.

(Sursa)

Teorii ale devianței

Devianța reprezintă orice comportament care violează normele sociale și este de obicei suficient de severă pentru a asigura dezaprobarea majorității societății. Devianța poate fi de natură infracțională sau non-infracțională. Disciplina sociologică care se ocupă cu studiul infracționalității este criminologia. Comportamente deviante pot fi considerate: alcoolismul, pariatul excesiv, nuditatea în locuri publice, jocul cu focul, furtul, minciuna, refuzul de se spăla, apelarea la prostituate, travestismul, etc.

Conceptul devianței este unul complex deoarece normele pot varia în mod considerabil între grupuri, timpuri, locuri. Altfel spus, ceea ce un grup consideră acceptabil, un alt grup poate percepe ca fiind deviant. 

Există un număr de teorii legate de devianță și criminologie. Patru dintre ele sunt cele mai cunoscute:

·         Teoria asocierilor diferențiale
·         Teoria anomiei
·         Teoria controlului social
·         Teoria etichetării sociale

Teoria asocierilor diferențiale. Edward Sutherland a propus conceptul de asociere diferențială pentru a explica modul în care oamenii învață devianța. Astfel, conform teoriei lui, mediul joacă un rol major în deciderea normelor pe care oamenii învață să le violeze. Oamenii dintr-un grup de referință oferă norme de conformitate și devianță, influențând semnificativ modul în care oamenii privesc lumea și modul în care reacționează. Oamenii învață norme și de la agenți de socializare: părinți, profesori, familie, prieteni, colegi și media. Astfel, oamenii învață comportamentul infracțional, la fel ca și celelalte comportamente, din interacțiunile cu ceilalți.  Criticii teoriei afirmă că terminologia acesteia este vagă și nu aderă la metodele de studiu ale științelor sociale și nu are validitate empirică.

Teoria anomiei. Anomia se referă la confuzia apărută atunci când normele sociale intră în conflict sau nu există. În anii ’60, Robert Merton a folosit acest termen pentru a descrie diferențele dintre scopurile acceptate social și mijloacele disponibile pentru a atinge aceste scopuri. Merton afirma, de exemplu, că obținerea bunăstării este un scop major pentru americani dar nu toți americanii dispun de mijloace pentru a atinge acest scop, în special membrii minorităților și grupurile dezavantajate. Cei care nu reușesc să se îmbogățească experimentează anomia deoarece un obstacol le oprește drumul către un scop acceptat social. Când acest lucru se întâmplă, acești indivizi pot apela la comportamente deviante pentru a-și atinge scopurile, a se răzbuna pe societate sau pentru a-și impune punctul de vedere. Teoria anomiei a fost criticată ca fiind prea generală. Criticii afirmă că teoria duce lipsă de afirmații privind procesul de învățare deviantă, incluzând motivatorii interni pentru devianță.

Teoria controlului social. Conform teoriei lui Walter Reckless, atât controlul intern cât și ce extern sunt eficiente împotriva devianței. Oamenii își pot dori să se comporte într-un mod deviant câteodată dar majoritatea nu o fac. Aceștia au diferite restrângeri: control intern cum ar fi conștiința, valorile, integritatea, moralitatea, dorința de a fi o persoană bună sau control extern cum ar fi poliția, familia, prietenii, autorități religioase. Travis Hirschi spunea că aceste forme de control intern și extern formează autocontrolul unei persoane care ajută la prevenirea actelor care încalcă normele sociale. Cheia pentru dezvoltarea autocontrolului este socializarea corectă, special în copilăria mică. Copiii cărora le lipsește acest autocontrol pot ajunge să comită infracțiuni și alte cmportamente deviante atunci când vor crește. Criticii afirmă că această teorie nu explică aproape deloc cauzele devianței.

Teoria etichetării sociale se referă la înțelesurile pe care oamenii le derivă din etichetările, simbolurile, acțiunile și reacțiile altor persoane. Această teorie afirmă că anumite comportamente sunt deviante doar în condiția în care societatea le etichetează ca fiind deviante.. Astfel, membrii conformiști ai societății care interpretează anumite comportamente ca fiind deviante, atașând apoi această etichetă indivizilor, determină distincția dintre devianță și non-devianță. Indivizi puternici în societate- politicieni, judecători, ofițeri de poliție, doctori, etc.- de obicei impun etichetele cele mai semnificative. Persoanele etichetate pot include: dependenți de droguri, alcoolici, criminali, delincvenți, prostituate, oameni care suferă de retard, pacienți psihiatrici etc. Consecințele etichetării pot fi semnificative: studiile arată că cei care sunt catalogați într-un mod negativ au o stimă de sine scăzută, se resping și se pot comporta mai deviant. William Chambliss a realizat un studiu privind efectele etichetării (1973). Cele două grupuri incluse erau constituite din bărbați, caucazieni, elevi la liceu, implicați frecvent în acte de furt, vandalism, consum de alcool și chiul. Un grup, denumit „Sfinții” era format din băieți din familii bune, cu o reputație bună și note mari. Aceștia aveau grijă să nu fie prinși atunci când încalcă legea. Celălalt grup, „Huliganii” era format din băieți din familii cu un statut socio-economic mai scăzut, cu reputații proaste și note mici. De asemenea aceștia nu erau prudenți astfel încât să nu fie prinși. Poliția nu aresta niciodată membrii primului grup, în timp ce membrii celui de-al doilea grup aveau deseori confruntări cu poliția.  Criticii acestei teorii indică faptul că se aplică doar unui număr mic de persoane deviante, deoarece aceștia sunt prinși și etichetați. O altă critică adusă se referă la neclaritatea conceptelor folosite, fiind astfel dificil de testat științific.
(Sursa)

Dominanță și atracție

Sursă foto

Organizarea ierahică este prezentă în toate grupurile umane. La primate, dominanța semnifică o probabilitate mai mare de transmitere a genelor, mai ales la masculi. Femelele trebuie să își dedice timpul și energia puilor astfel fiind nevoite să-și caute un partener adecvat. În general, femelele sunt atrase de masculi dominanți. La bărbat, așteptările cu privire la rolul fiecărui gen arată disocierea sexelor. Cercetările arată că dominarea, competiția și capacitatea de conducere sunt trăsături masculine, în timp ce capacitatea redusă de dominare este considerată o trăsătură feminină. Astfel, femeile agresive și bărbații pasivi sunt evaluați negativ.

Sadalla, Kenrick și Vershure (1987) au realizat mai multe experimente pentru a demonstra influența dominanței bărbatului asupra modului în care sunt percepuți în ceea ce privește atractivitatea.  Rezultatele au arătat că atracția sexuală pentru bărbatul dominant este ridicată în comparație cu cea față de bărbatul mai puțin dominant. În cazul femeilor, însă, nu există vreo diferență de percepție acestui aspect, fie că este dominantă sau nu. În ceea ce privește relațiile durabile, s-a observat că persoanele preferate pentru parteneri sunt femeia care poate fi dominată și bărbatul dominant.

Astfel, capacitatea de dominare influențează atractivitatea sexuală a bărbatului dar nu are niciun impact asupra atractivității sexuale a femeii. Aceste rezultate sunt compatibile cu teoria evoluției unde putem observa că dominanța potențează atracția masculilor dar o influențează negativ pe cea a femelelor. Așadar, putem regăsi, încă o dată, ceva din logica naturii în evaluările noastre.

(Sursa)

Managementul clasei de elevi

Theodore Bernard de Heuvel- The classroom

Managementul clasei de elevi poate fi definit ca fiind un termen folosit de profesori pentru a descrie procesul prin care se asigură că lecția decurge normal în ciuda unor comportamente disruptive.

Mai jos sunt câteva tehnici, idei, resurse și sfaturi pe care profesorii le pot folosi pentru a-și îmbunătăți abilitățile de management al clasei.

Începerea anului în forță

Mulți profesori fac greșeala de a începe anul școlar cu un plan slab elaborat sau chiar fără niciun plan. Este mult mai ușor să înceapă în forță, urmând ca pe parcurs să se mai relaxeze decât să înceapă ușor și să ceară apoi disciplină. La începutul anului, elevii evaluează situația și iau la cunoștință lucrurile  care le sunt permise. Începerea anului în forță oferă profesorului control și flexibilitate.

Corectitudine

Elevii sunt primii în a recunoaște „favoriții” profesorului. Acest lucru poate fi periculos deoarece poate conduce la  probleme cauzate de ceilalți elevi. Profesorul ar trebui să își trateze toți elevii într-un mod imparțial și să se asigure că sunt cu toții implicați în lecție. Fără corectitudine, chiar cele mai bune tehnici și metode de predat se vor dovedi a fi nefolositoare.

Calm în caz de incidente

Elevii de multe ori amplifică reacția profesorului la incidente, așadar acesta din urmă trebuie să fie pregătir să reia lecția cu calm și rapiditate. O glumă sau un comentariu interesant pot fi tehnici utile de a capta din nou atenția elevilor și de a realiza tranziția înapoi la material. Organizarea lecțiilor în jurul unor obiective poate ajuta la păstrarea concentrării elevilor și prevenirea întreruperilor.

Așteptări ridicate

Profesorul trebuie să se aștepte ca elevii să se comporte într-un mod acceptabil nu ca aceștia să întrerupă sau să aibă un comportament necorespunzător. Acest lucru trebuie transmis prin modul de comunicare cu elevii. La începerea zilei, profesorul ar trebui să le transmită așteptările lui elevilor astfel încât aceștia să-și cunoască obiectivele. Nu este niciodată prea devreme pentru a încuraja elevii să se comporte responsabil. Aceștia trebuie să fie conștienți de consecințele (atât pozitive cât și negative) ale acțiunilor pe care le întreprind.

Motivare pentru comportamente pozitive

Motivarea elevilor prin recompense precum o zi fără temă, vizionarea unui videoclip, înghețată sau timp acordat anumitor activități îi poate ajuta pe aceștia oferindu-le un scop. De asemenea, un alt avantaj al acestor recompense poate fi faptul că elevii le cer socoteală celor care nu se comportă cum trebuie și stigmatizează comportamentele negative.

Planuri suplimentare

Profesorul trebuie să se asigure mereu că are activități disponibile pentru a acoperi orele de curs. Este preferabil ca acesta să aibă anumite activități de rezervă care pot fi folosite în cazul în care lecția se termină mai repede. Nu este recomandat ca elevii să realizeze că nu mai sunt activități planificate înainte de finalul lecției.

Plan disciplinar clar exprimat...cu consecințe

Profesorul trebuie să le explice foarte clar elevilor măsurile disciplinare. Orice indiciu de ambiguitate lasă loc de scuze. Elevii trebuie avertizați atunci când sunt pe cale de a încălca o regulă. Comunicarea directă este esențială în a stabili reguli și în a explica responsabilități dar și atunci când se discută un comportament considerat a fi negativ. Eșecul în a comunica direct scade impactul disciplinei și poate duce la punerea sub semnul întrebării a autorității profesorului.

Focalizare pe relații

Un profesor care poate realiza o conexiune pozitivă cu elevii lui va ajuta la comportamentul adecvat al acestora întrucât va fi privit ca un prieten. Folosirea întărirea pozitivă pentru a construi o reputație oferă elevilor certitudinea că profesorul crede în ei. De asemenea, investirea în relația cu părinții elevilor se poate dovedi de un real folos deoarece poate anticipa anumite probleme ce se pot ivi atât la școală cât și în afara ei.

Grijă la confruntări

Confruntarea cu elevul nu trebuie să îl umilească pe acesta și este preferabil să nu aibă loc în fața celorlalți colegi. O situație nefericită de acest gen poate duce la perceperea profesorului de către elev ca fiind un inamic. Acest lucru are ca efect amplificarea comportamentelor negative.

Răbdare și exercițiu

Nu întotdeauna totul merge bine de la început. Profesorul nu trebuie să-și piardă calmul și să se îngrijoreze ci să continue să încerce.

(Sursa)

Ce-și doresc femeile/bărbații?

Una dintre întrebările care chinuie multe minți este ce anume vrea sexul opus? Răspunsul la această întrebare este important pentru că poate ajuta la găsirea unor moduri inedite de a ne valoriza în interacțiunea cu ceilalți, asigurându-ne astfel că ne facem plăcuți. După numeroase dispute și dezbateri pe această temă, se pare că femeile sunt interesate de statut și venituri iar bărbații de aspectul fizic. Pawlowski și Koziel (2002) au intervievat câteva sute de bărbați și femei care dădeau anunțuri în rubricile matrimoniale. Chestionarul evalua caracteristici fizice și sociale, analizându-se frecvența cu care acestea sunt precizate în anunțuri. Exemple de astfel de caracteristici urmărite sunt: vârsta, înălțimea, greutatea, situația familială, nivelul de educație, etc.
S-a observat că erau prezentate informațiile care interesează ținta potențială, informațiile pe care un pretendent le-ar putea considera esențiale într-o relație. Astfel, bărbații menționau cu o frecvență mai ridicată elemente ce țineau de venituri pe când femeile făceau referire mai des la atracție și implicarea așteptată.
A fost realizată de asemenea și o analiză a numărului de răspunsuri primite la anunțuri. În cazul bărbaților, răspunsurile au fost influențate de situația matrimonială, nivelul de educație, veniturile oferite, vârstă și de înălțime, după cum urmează: au fost preferați bărbații care au mai fost căsătoriți, cei cu studii superioare, cu venituri peste medie, maturi și mai înalți. În cazul femeilor, numărul răspunsurilor a fost influențat de situația matrimonială, vârstă, înălțime, nivelul de școlarizare și greutate. Astfel, au fost preferate femeile care nu au mai fost căsătorite și cele mai tinere. Pe de altă parte, cele mai înalte, cu un nivel de școlarizare mai ridicat sau cu o greutate mai mare au primit mai puține răspunsuri.
Așadar, în majoritatea cazurilor, femeile se folosesc de trăsături fizice pentru a se prezenta în timp ce bărbații dau informații legate de statut. În plus, femeile pretind ca bărbatul să aibă anumite caracteristici legate de statut în timp ce bărbații caută calitățile fizice.

(Sursa)

Creativitatea în predat

Mare parte din munca necesară într-o clasă constă în a oferi studenților spațiul, abilitățile și materialele pentru a explica cine sunt și ce știu. Ideea că studenții învață de la profesori poate fi de multe ori incorectă: învățarea depinde foarte mult de accesul studentului la propria capacitate de a se învăța pe sine. Rolul profesorului ar putea fi văzut deci în a le oferi libertatea să învețe, să își cultive creativitatea și în a crea o atmosferă care promovează încrederea în capacitatea lor de a învăța.

Nell Irvin Painter

Un exemplu în acest sens este povestea unei tinere studente la Princeton. Ajunsă acolo în primul an, aceasta se simțea mai slab pregătită decât colegii ei și luase în considerare posibilitatea de a renunța la facultate. Motivul pentru care acest lucru nu s-a întâmplat a fost un simplu gest realizat de un profesor foarte bun, Nell Irvin Painter. Aceasta și-a început cursul nu prin a-și arăta cunoștințele superioare stabilindu-și astfel poziția de putere în cadrul orelor ci prin a le sugera elevilor ca înainte de a discuta pe tema unei cărți, cu toții, împreună, să învețe cuvintele dificile din acea carte, asigurând astfel că toții studenții vor avea un limbaj comun. Astfel, Painter a plecat de la prezumția că nu poate ști cu siguranță ce cunosc și ce nu cunosc studenții ei și că cea mai bună strategie este să încerce să îi aducă pe aceștia la un limbaj comun.

D.W. Winnicott este faimos pentru teoria relațiilor obiectuale și pentru munca sa cu adolescenții cu probleme însă acesta a vorbit și despre creativitate care, după cum afirma, face ca viața să merite trăită.

În contrast cu asta (creativitatea) este o relaționare cu realitatea de tipul conformismului. Conformismul aduce cu sine un simț al inutilității pentru individ și este asociat cu ideea că nimic nu contează și că viața nu merită trăită. 

Acest pasaj este relevant întrucât predatul este, într-o oarecare măsură, un exercițiu de obținere a conformismului. Profesorii creează liste de obiective, insistă ca studenții să fie într-un anumit loc la un anumit moment și să rămână acolo până când le este permis să plece, acordă note în speranța că anumite lucruri vor fi realizate până la un termen limită și având o anumită calitate, creează rubrici astfel încât toată lumea să primească o notă care să adere la un set similar de standarde, fără a lua în considerare interesele studenților. Și totuși, procedând în acest mod, se asigură că studenții au învățat cu adevărat ceea ce le-a fost predat? Sau, și mai important, conștientizează ei modul în care ceea ce învață le este necesar în realitate? O serie de studii sugerează că deseori răspunsul este nu.

Winnicott sugerează ca modelul de învățământ profesor-»student-»angajator  să fie înlocuit  cu un model pedagogic în care profesorul oferă materialele și apoi asistă studentul în înțelegerea a ceea ce cunoaște deja. Obiectivul dorit ar fi creșterea capacității de a trece de la dependență la autonomie, într-o atmosferă de respect și afecțiune. Astfel schema ar deveni:

(Profesor «-»student)= învățământ-»creativitate/societate/cultură

În următorul citat de Winnicott, psihoterapia a fost înlocuită cu predatul iar pacientul cu studentul:

D.W. Winnicott

Predatul nu înseamnă să realizezi interpretări apte și inteligente; înseamnă să dai înapoi ceea ce studentul aduce cu sine... dacă realizez asta destul de bine, atunci el își va găsi propriul sine și va putea să existe și să se simtă real. Să te simți real înseamnă mai mult decât să exiști, înseamnă să găsești o modalitate de a exista ca tine însuți și să ai un sine în care să te poți retrage pentru a te relaxa.

Plasarea creativității studenților în centrul strategiei pedagogice revelează ariditatea intelectuală a politicilor curente de educație din multe instituții de elită precum și din instituții publice, care sunt de fapt strategii de a forma muncitori competenți și docili când de fapt ar trebui să ajute la formarea unor cetățeni conectați la propria umanitate.

*Nell Irvin Painter (n. 1942) este un istoric american. 

*Donald WoodsWinnicott (1896-1971) a fost un pediatru și psihanalist englez care a avut influențe semnificative în ceea ce privește teoria relațiilor obiectuale. 

 (Sursa)

Creativitatea similară schizofreniei?

Studiile arată similarități existente în pattern-urile mentale ale pacienților care suferă de schizofrenie și ale oamenilor creativi. Ambelor grupuri le lipsesc receptori importanți folosiți pentru  a filtra și direcționa gândurile. Experții  vorbesc despre o axă continuă, unii oameni având trăsături psihotice dar foarte puține trăsături negative. Unii dintre cei mai de valoare artiști, scriitori, teoreticieni au suferit din cauza unor boli mentale- pictorul Van Gogh, matematicianul John Nash (povestea sa este expusă în filmul „A beautiful mind”). Creativitatea este asociată cu un risc crescut de depresie, schizofrenie și tulburare bipolară. De asemenea, oamenii care fac parte din familii în care au existat boli mentale, au o șansă mai mare de a da dovadă de o creativitate crescută.

Profesorul Fredrik Ullen a studiat receptorii de dopamină (D2-se consideră că aceștia sunt responsabili de gândirea divergentă) și a descoperit că oamenii care obțineau scoruri bune la testele privind gândirea divergentă aveau mai puțini receptori D2 în talamus, similar celor ce suferă de schizofrenie. Talamusul filtrează informația înainte ca aceasta să ajungă la cortex, fiind responsabil, printre altele și de cogniție și raționament.  Mai puțini receptori D2 înseamnă o filtrare mai redusă și un debit mai crescut al informațiilor. Psihologul britanic Mark Millard spune că persoanele creative la fel ca și persoanele care suferă de o boală psihică tind să vadă lumea diferit față de restul oamenilor. Ei văd lumea într-un mod aparte, fără a fi limitați de convențional. Un exemplu este Salvador Dali. Acesta avea o percepție inedită asupra lumii iar comportamentul său era considerat bizar de către cei din jur.

(Sursa)

Teorii ale comportamentului infracțional - Partea a III-a: Teorii psiho-morale

Cea de-a treia și ultima categorie a teoriilor comportamentului infracțional este categoria teoriilor psiho-morale.  În general, acestea atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor emoţionale sau sentimentelor de insecuritate, inadecvenţă şi inferioritate. Comportamentul criminal şi infracţionalitatea sunt simptome ale problemelor emoţionale fundamentale. Teoriile psiho-morale pun accentul pe caracteristicile persoanei, pe factorii psihogeni şi psiho-morali. 
Teoria analitică

Reprezentantul teoriei analitice este Sigmund Freud (1856-1939). În concepţia lui Freud, conduita generală este asigurată prin disputa celor trei categorii de forţe: iraţionale (id), raţionale (ego) şi morale (superego). Manifestările comportamentale criminale sunt forme de răbufnire (de defulare) la suprafaţă, în viaţa conştientă, a unor trăiri, instincte, impulsuri, tendinţe etc., refulate în id. Autorul consideră că orice criminal suferă de o nevoie compulsivă de a fi pedepsit, în vederea uşurării stării de vinovăţie datorate sentimentelor incestuoase inconştiente de tip oedipian din perioada copilăriei. Crimele sunt comise în vederea autopedepsirii şi deci, în vederea purificării de vinovăţie.  Conform teoriei lui Freud “evenimentele din prima copilărie” au o influenţă hotărâtoare. Freud vede în crimă o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, adică rămas în stare inconştientă şi anterior faptei. La mulţi criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate anterior şi nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei. Crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură originea instinctuală a acesteia, ci o intermediază.

Teoria criminalului nevrotic

Varianta cea mai cunoscută a acestei teorii aparţine lui Fr.Alexander şi H.Staub şi este expusă în

lucrarea “Criminalul şi judecătorii săi “.

În viziunea celor doi cercetători criminalitatea poate fi clasificată în următoarele categorii:

1).Criminalitatea imaginară, care transpare în vise, fantezii sau acte ratate;

2).Criminalitatea ocazională, specifică persoanelor şi situaţiilor în care Supraeul suspendă   instanţa morală în urma unei vătămări sau ameninţări iminente pentru Eu (cazurile în care conduita criminală este consecutivă unui şantaj, unei ameninţări ori unei stări de legitimă apărare etc.)

3).Criminalitatea obişnuită, categorie care cuprinde la rândul ei trei tipuri de criminali:

a).criminalii organici, a căror personalitate ţine de psihiatria clasică (bolnavii mintal care prezintă alterări ale capacităţii de discernământ ori lipsa acestuia);

b).criminalii normali, caracterizaţi prin aceea că sunt sănătoşi din punct de vedere psihic, dar sunt socialmente anormali; aceştia fac parte, de regulă, dintr-o colectivitate criminală şi se comportă conform moralei acesteia şi nu prezintă conflicte între Eu şi Supraeu;

c).criminalii nevrotici, respectiv cei care acţionează în funcţie de mobiluri inconştiente. Eul este învins de Sine, care scapă determinării Supraeului. În aceste cazuri, se constată existenţa unui sentiment de vinovăţie, însoţit de angoasa pedepsei. Criminalul nevrotic resimte pedeapsa ca pe o justificare morală, ca o autorizare a recidivei; doar gândul criminal este suficient pentru a dezvolta sentimentul de culpabilitate şi nevoia de pedeapsă.

Teoria instinctelor

Reprezentantul acestei teorii este criminologul belgian Etienne de Greef, care susţine că personalitatea delincventului ca şi personalitatea umană, în general, este determinată de instincte. În cadrul acestei structuri afective se pot distinge două grupe fundamentale de instincte: instinctele de apărare şi instinctele de simpatie. Instinctele de apărare contribuie la conservarea eului, funcţionează sub semnul sentimentului de justiţie şi de responsabilitate a “celuilalt”, au la bază agresivitatea, tind spre o reducere progresivă a individului la o entitate abstractă, supusă legilor morale concepute mecanic.

Instinctele de simpatie contribuie la conservarea speciei, funcţionează sub semnul abandonului de sine şi acceptarea totală a “celuilalt”, au la bază subordonarea şi devotamentul faţă de celălalt, tind spre o valorizare extremă a celuilalt. Tendinţa de a alege securitatea în dauna afectivităţii dă naştere unui sentiment de vinovăţie a cărui lichidare se încearcă prin “reîntoarcerea către celălalt”. În tot acest conflict se creează un echilibru precar; în aceste condiţii tulburările de caracter şi insuficienţele inteligenţei vor favoriza trecerea la actul criminal.

Teoria personalității criminale

Această teorie aparţine celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind concepută ca un model explicativ, capabil să aducă lămuriri, atât în ceea ce priveşte geneza cât şi dinamica actului criminal. Personalitatea criminală este “un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operaţional” (Pinatel, 1971 apud Buș, 1997). Pinatel consideră inutilă încercarea de a separa oamenii în buni şi răi, nu există o diferenţă de natură între oameni cu privire la actul criminal. Orice om, în circumstanţe excepţionale, poate deveni delincvent. Inexistenţa acestor deosebiri nu exclude însă existenţa unor diferenţe graduale în privinţa “pragului lor delincvenţial”. Unii indivizi au nevoie de “instigări” exterioare intense, iar alţii de “instigări” lejere, pentru a prezenta reacţii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferenţă graduală este dată de anumite trăsături psihologice, care, în concepţia lui Pinatel, alcătuiesc “nucleul central al personalităţii criminale”. Componentele nucleului personalităţii criminale care determină trecerea la act sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Egocentrismul reprezintă tendinţa subiectului de a raporta totul la sine însuşi. Labilitatea reprezintă o lipsă de prevedere, o “deficienţă de organizare în timp”, o instabilitate. Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de tendinţe, mergând de la simpla afirmare a eului până la ostilitate, ea se manifestă printr-un “dinamism combativ”, care are ca funcţie învingerea şi eliminarea obstacolelor şi dificultăţilor care barează drumul acţiunilor umane.

Teorii ale comportamentului infracțional - Partea a II-a: Teorii psiho-sociale

A doua categorie de teorii ce își propun să explice comportamentul infracțional este reprezentată de teoriile psiho-sociale. Acestea susţin că achiziţiile rezultate în procesul interacţiunii şi învăţării psiho sociale sunt principalele cauze, explicaţii ale infracţionalităţii. Tendinţa unor persoane de a devia în plan comportamental este relativ generală şi constantă, astfel că acestea se vor comporta în mod frecvent antisocial dacă ele nu sunt formate şi susţinute în a evita această tendinţă. Conform acestor teorii comportamentul infracţional este învăţat prin interacţiunea dintre persoană şi ambianţă. Învăţarea ar include tehnicile comiterii actelor criminale, motivele, trebuinţele, raţionalizările şi atitudinile favorabile comiterii infracţiunii.

Teoria asocierilor diferențiale

Această teorie aparţine sociologului american, criminolog Edwin Sutherland (1966), profesor la Universitatea din Indiana. Ulterior, ea a fost mult dezvoltată şi modificată. O ultimă variantă cu acelaşi titlu a fost publicată în anul 1955 sub îngrijirea colaboratorului principal al lui Sutherland, Donald R.Cressey. Sutherland formulează teoria asocierilor diferenţiale care i-a adus celebritatea. Sutherland constată că există două tipuri de explicaţii ştiinţifice ale fenomenului criminal: fie în funcţie de elementele care intră în joc în momentul în care infracţiunea este comisă, fie în funcţie de elementele care şi-au exercitat influenţa anterior, mai ales în viaţa infractorului. În primul caz, explicaţia poate fi calificată situaţională sau dinamică; în al doilea caz, istorică sau genetică. Explicaţia actului criminal în viziunea lui Sutherland presupune următoarele coordonate:

a)comportamentul criminal se învăţă ca oricare alt comportament;

b)învăţarea comportamentului infracţional are loc printr-un proces complex de interacţiune şi  comunicare directă cu alte persoane;

c)învăţarea are loc mai ales în interiorul unui grup restrâns de persoane;

d)procesul de învăţare presupune: asimilarea tehnicilor de comitere a infracţiunilor, orientarea motivelor, a tendinţelor impulsive, a raţionamentelor şi atitudinilor care conduc şi întreţin violenţa;

e)orientarea motivelor şi a tendinţelor impulsive este în funcţie de interpretarea favorabilă sau defavorabilă a dispoziţiilor legale;

f)un individ devine criminal dacă interpretările defavorabile respectului legii domină interpretările favorabile; “acesta constituie principiul asocierilor diferenţiale”…; “cei care devin criminali o fac pentru că sunt în contact direct cu modelele criminale şi mai puţin cu cele anticriminale”;

g)asocierile diferenţiale pot varia în privinţa duratei, frecvenţei, intensităţii etc.

h)formaţia criminală prin asociaţie nu se dobândeşte doar prin imitaţie;

i)comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de trebuinţe şi valori, dar nu se explică prin acestea (hoţul fură în general pentru a avea bani, dar tot pentru bani muncesc şi oamenii cinstiţi). Acest mecanism explică fenomenul criminal la nivel individual. Rata criminalităţii este expresia unei organizări diferenţiale a grupului.

Teoria conflictelor de culturi

Teoria conflictelor de culturi, aparţine criminologului american Thorsten Sellin (1960), profesor al Universităţii din Pennsylvania şi timp de mai mulţi ani, Preşedinte al Societăţii Internaţionale de Criminologie. Prin termenul "cultură" autorul desemnează totalitatea ideilor,  instituţiilor şi produselor muncii care aplicate la grupuri determinate de fiinţe umane, permite a se vorbi despre regiuni culturale, despre tipuri de cultură, despre cultură naţională şi aşa mai departe. În acest sens orice tip de populaţie posedă o cultură. Prin “conflict cultural”, autorul desemnează lupta între valori morale sau norme de conduită opuse aflate în dezacord. La rândul lor, normele de conduită înseamnă reguli exprimate sau implicite, pe care o persoană le urmează atunci când se găseşte într-o situaţie care impune o acţiune sau un răspuns din partea sa. Codul moral al persoanei depinde de normele pe care le-a trăit ca membru al unor diverse grupuri sociale. Fiecare grup are propriile norme de conduită care se impun a fi respectate. În lumea modernă, persoana se găseşte din ce în ce mai des în contact cu valori şi norme diferite. Diferenţele etnice, sociale, de vârstă, profesionale, religioase etc. antrenează diferenţe de reguli şi valori morale. În aceste condiţii apar inevitabil situaţii în care persoana, supunându-se unei norme acceptate de grupul din care face parte, riscă să încalce o alta aparţinând altui grup cu care intră în contact.

Teoria conflictelor de culturi nu poate fi însă decât o explicaţie parţială a fenomenului criminal. Ea poate fi considerată ca o formă particulară de manifestare a teoriei asocierilor diferenţiale aşa cum de altfel o considera Sutherland.

Teoria anomiei

Conceptul de “anomie” a fost introdus de sociologul american Robert K.Merton în anul 1938 odată cu lucrarea “Structura socială şi anomia”, în scopul explicării, cu ajutorul său, a comportamentului infracţional. Anomia este concepută de Merton ca o stare socială de absenţă ori de slăbire a normei, ceea ce duce la o lipsă de coeziune între membrii comunităţii. În explicarea stării de anomie, autorul utilizează două concepte: cel de cultură şi cel de organizare socială. Prin cultură se înţelege ansamblul valorilor ce guvernează conduita indivizilor în societate şi desemnează scopurile spre care aceştia trebuie să tindă. Organizarea socială reprezintă ansamblul de norme şi instituţii care reglementează accesul la cultură şi indică mijloacele autorizate pentru atingerea scopurilor. Starea de anomie se instalează atunci când există un decalaj prea mare între scopurile propuse şi mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii sociale. Astfel, în societate există un permanent conflict între posibilităţile formal recunoscute de lege, de realizare de către persoană a scopurilor sale materiale şi spirituale, pe de o parte, şi posibilităţile efective reale, de atingere a acestor scopuri, posibilităţi care sunt foarte limitate. Aceste categorii defavorizate recurg la mijloace ilegale, la criminalitate, pentru satisfacerea scopurilor propuse de cultura ambiantă.

Teoria interacționismului social

Teoria interacţionismului social sau teoria stigmatizării are ca promotori pe H.S.Becker (1985), F.Tannenbauman, E.Lemert etc. şi încearcă să dea o nouă explicaţie fenomenului criminal. Conform teoriei interacţionismului social, fenomenul criminalitaţii este rezultatul interacţiunii dintre două categorii de factori sociali: activitatea nonconformistă a unor persoane, pe de o parte, şi activitatea grupurilor sociale dominante, pe de altă parte, care reacţionează, atribuindu-le celor din prima categorie pecetea comportamentului infracţional şi, totodată, îi stigmatizează ca infractori. Ca o consecinţă a acestor operaţii de “denumire” sau “etichetare”, indivizii în cauză sunt marginalizaţi, fiind respinşi în exteriorul grupului social. Ca urmare a acestei reacţii sociale şi a stigmatizării, la persoanele în cauză apare o contrareacţie de natură psihică, o rezistenţă, care le determină să-şi asume rolul atribuit, cel de infractori.

Teorii ale comportamentului infracțional - Partea I: Teorii psiho-biologice

Orice societate apreciază comportamentul membrilor săi din punctul de vedere al conformării acestora la normele morale şi la cele juridice. Nerespectarea acestor norme atrage după sine măsuri coercitive sau punitive. Datorită acestui fapt, fenomenul infracţional capătă caracteristicile unei probleme sociale de importanţă majoră pentru întreaga societate, ale cărui consecinţe şi moduri de soluţionare se resimt la toate nivelurile ei. În încercările de conturare a unor teorii, tipologii se lovesc de marea variabilitate a manifestărilor comportamentale implicate în conturarea unor infracţiuni. Ca urmare a unor asemenea demersuri, au apărut de-a lungul timpului o serie de teorii care tratează în maniere particulare comportamentul infracţional. Aceste teorii pot fi grupate în trei categorii: psiho-biologice, psiho-sociale şi psiho-morale (Cioclei, 1996 apud Buș, 1997). În prima parte a postărilor despre teoriile care încearcă să explice comportamentul infracțional, o să prezint pe scurt principalele teorii psiho-biologice.

Teoriile psiho-biologice susţin, în esenţă, că anumite anomalii sau disfuncţii psihofiziologice constituie factorii determinanţi ai comportamentului infracţional. Acestea consideră că infracţiunea ca fenomen individual are o bază psiho-biologică organică sau funcţională.

Teoria anormalităților biologice

Reprezentantul acestei teorii este medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909) care a întreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica măsurării diferitelor părţi ale  corpului omenesc, având ca subiecţi personal militar şi deţinuţi ai închisorilor din Sicilia, elaborând în acest sens lucrarea sa fundamentală “Omul criminal” (1876), care în scurt timp îl face celebru. Pentru Lombroso (1891), comportamentul criminal constituie un “fenomen natural” care este determinat ereditar. Criminalii înnăscuţi sunt caracterizaţi printr-o serie de stigmate fizice, precum: sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii şi maxilarele voluminoase, orbitele mari şi depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă şi îngustă, bărbie lungă sau îngustă etc. O constatare interesantă pe care o face este în legătură cu lipsa durerii (analgezia) care îl apropie pe criminal de omul sălbatic. Eroarea centrală a studiilor iniţiate de Lombroso a constat în faptul că cei mai mulţi dintre subiecţii săi erau sicilieni, ce reprezentau un tip fizic distinct. Aceştia au comis mai multe crime decât populaţia generală, nu datorită tipologiei fizice, ci datorită faptului că ei proveneau dintr-un mediu cultural orientat mai mult în direcţia comiterii unor acte criminale.

Teoria bio-tipologică

Această teorie cuprinde mai multe variante ce au ca element comun susţinerea ideii potirivit căreia există o corelaţie între activitatea criminală şi biotip. Psihiatrul german Ernest Kretschmer (1888-1964), mergând în cercetare pe linia corelării elementelor de ordin biologic cu cele psihice, a creat un sistem caracterologic complet. Principala lucrare a lui Kretschmer în acest domeniu a fost “Structura corpului şi caracterul”. Acesta consideră că, în funcţie de constituţia corporală, se pot distinge patru tipuri fizice, fiecare tip având o predispoziţie spre comiterea unor infracţiuni specifice:

Tipul picnic - constituţie orizontală; scund, cu extremităţi scurte; sistem osteo-muscular plăpând; faţa rotundă, craniul rotund, puţin ridicat, voluminos; calviţie; cavitatea toracică şi abdominală dezvoltată; strat de grăsime la suprafaţa trunchiului; adeseori inteligent şi expansiv, ce poate deveni autor de escrocherii şi fraude.

Tipul astenic - constituţie verticală; sistem osteo-muscular firav; slab, craniul mic, chipul prelung, fruntea înclinată înapoi, nasul alungit, maxilarul inferior scurt; forţă fizică scăzută; dotat divers din punct de vedere intelectual; interiorizat; de regulă adaptarea socială este precară, criminalitate precoce şi o tendinţă spre recidivă; ar comite mai ales falsuri, furturi şi abuzuri de încredere.

Tipul atletic - sistem osteo-muscular puternic, trunchi piramidal cu baza mare în sus, aspect fizic plăcut, oscilează între sentimentalism şi brutalitate, ar avea o răspândire relativ ridicată în rândul infractorilor de aproape toate vârstele, ar comite preponderent asasinate, tâlhării cu folosirea armelor, incendii şi ar fi predispuşi la recidivă indiferent de vârstă.

Tipul displastic - diferite malformaţii corporale, deficienţe ale caracterelor sexuale, slab dezvoltat psihic şi morfologic; din punct de vedere psiho-medical, regăsim în această categorie debili mintal şi schizofreni; displasticii comit de regulă delicte sexuale, dar nu numai, operează într-un mod neaşteptat, îşi încep cariera infracţională după vârsta de 18 ani şi sunt expuşi recidivei.

Fizicul singur nu poate explica în mod adecvat comportamentul infracţional, însă poate favoriza anumite tipuri de infracţiuni.

Teoria genetică

Dezvoltarea tehnicilor moderne de cercetare în domeniul genetic a permis investigarea unor zone noi în domeniul biologiei. Studiul microscopic al cromozomilor a permis relevarea cariotipului, respectiv formula cromozomilor în cadrul celulei. Cercetările în acest domeniu consemnează existenţa unor aberaţii cromozomiale la subiecţii care au mai mult de un cromozom X sau Y în cariotipul lor. Pornind de la aceste realităţi unii autori (Brodski, 1973 & Sheley, 1985 apud Buș, 1997) susţin că anomalia genetică, cum ar fi un extracromozom, poate conduce la retardare mintală şi la un comportament antisocial şi criminal.  Uneori în timpul diviziunii pot apare unele anomalii cantitative sau calitative, unele abateri de la cariotipul normal. Prima anomalie o reprezintă existenţa suplimentară a unui cromozom de tipul X, având formula XXY, anomalie denumită sindromul Klinefelter. Persoanele ce prezintă  această anomalie au o aparenţă masculină, sunt înalţi şi slabi, au o pilozitate pubiană de tip feminin, barbă rară sau absentă. S-a stabilit că frecvenţa acestei anomalii printre criminali este de 5 până la 10 ori mai mare decât în rândul populaţiei generale. Infracţiunile comise de aceste persoane sunt diverse: furt, agresiune, tentativă de omor etc., dar se poate observa o tendinţă spre “tematică” sexuală: homosexualitate, pedofilie, exhibiţionism etc. Din punct de vedere psihologic, aceste persoane se evidenţiază prin: pasivitate, timiditate, tendinţe spre ipohondrie şi depresie; deseori prezintă tulburări mintale. A doua anomalie este reprezentată de sindromul XYY, unde apare un cromozom Y în exces. Persoanele din această categorie prezintă, în plan morfologic, puţine particularităţi: aparenţă masculină, înălţime peste medie, Q.I. sub medie, anomalii în configuraţia urechilor, calviţie, miopie, dar aceste trăsături nu sunt constante. Aceste anomalii cromozomice constituie o predispoziţie, dar nu o condiţie obligatorie la comiterea unei infracţiuni. Explicaţiile bazate pe formula cromozomială nu pot fi generalizate.

Teoria inadaptării bio-psihice

Această teorie a fost formulată de criminologul suedez Olof Kinberg (1959) în lucrarea sa “Problemele fundamentale ale criminologiei”. Olof Kinberg a fost unul dintre continuatorii şcolii lombrosiene. El reia ideea unei antropologii criminale, ce caută să deceleze caracterele fundamentale ale delincventului într-un complex bio-psihic. Pentru Kinberg, omul este o fiinţă nu doar biologică, ci una psihologică şi socială, caracterizată prin “plasticitate”, adică prin facultatea de a-şi modifica reacţia nu numai în funcţie de influenţele fizice şi chimice, dar şi în funcţie de factorii psihologici şi sociali. Dacă “plasticitatea” nu se corelează cu influenţele mediului se creează o stare de inadaptare între organism şi mediu. Inadaptarea poate avea surse şi forme diverse. Aceste forme diverse de inadaptare conduc la o inadaptare socială şi implicit la infracţiune. În opinia lui Kinberg persoana reacţionează în general în funcţie de propria structură bio-psihică. Astfel, pentru a stabili cauzele crimei, este necesară analiza structurii bio-psihice a persoanei implicate în cauză.

Teoria constituției criminale

Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno di Tullio (1951) profesor la Universitatea din Roma. Prin constituţie criminală autorul înţelege o stare de predispoziţie specifică spre crimă, altfel spus capacitatea care există în anumiţi indivizi de a comite acte criminale, în general grave, în urma unor instigări exterioare ce rămân sub pragul ce operează asupra generalităţii oamenilor. Autorul încearcă să determine factorii ce conduc la formarea unei personalităţi criminale. Un prim factor important este ereditatea; cu toată influenţa sa puternică, aceasta nu trebuie considerată ca o determinare absolută. Predispoziţia spre crimă poate avea ca sursă şi unele disfuncţionalităţi cerebrale, hormonale etc. Vârsta şi crizele biologice pe care le antrenează sunt de asemenea importante: pubertatea precum şi procesele involutive ale îmbătrânirii pot conduce la tulburări de comportament şi chiar la crimă. Se poate afirma, spune autorul, că predispoziţiile spre crimă sunt expresia unui ansamblu de condiţii organice şi psihice ereditare, congenitale sau dobândite care, diminuând rezistenţa individuală la instigări criminogene, permite individului, cu mai multă probabilitate, să devină un criminal. Di Tullio nu ignoră factorii sociali sau fizici, exteriori individului, care nu pot avea o influenţă reală decât în măsura în care întâlnesc o constituţie criminală preexistentă ori contribuie la formarea unei astfel de personalităţi.

Mirosul și personalitatea.

Mirosul este un simț important în interacțiunile sociale iar recent s-a descoperit că acesta poate oferi chiar  informații cu privire la anumite trăsături de personalitate. Astfel, într-un studiu realizat recent (Assessing Personality Using Body Odor: Differences Between Children and Adults- aprilie 2013), A. Sorokowska susține că mirosul suplimentează informațiile oferite de văz și auz, contribuind la prima impresie cu privire la anumite trăsături de personalitate.

Mirosul reprezintă o variabilă importantă în interacțiunile umane. Există studii care au demonstrat faptul că mirosul unei persoane este implicat în alegerea unui partener ( de exemplu, oferind informații cu privire la compatibilitatea genetică) sau la formarea atașamentului inițial în relația mamă-copil. De asemenea, poate indica nivelul de fertiliate al unei femei sau permite recunoașterea individuală. Mai nou, se pare că mirosul ne poate ajuta la obținerea de informații cu privire la anumite trăsături de personalitate: nevrotism, dominanță și extraversie.  Există anumiți factori care influențează mirosul corporal dar și trăsăturile de personalitate menționate mai sus.

Rezultatele studiului menționat au arătat că atât copiii cât și adulții pot evalua nevrotismul după miros. În rândul adulților s-a descoperit de asemenea o corelație pozitivă între dominanța auto-evaluată și modul în care suntem percepuți de ceilalți, pe baza mirosului.Copiii nu au reușit să evalueze corect această trăsătură în funcție de miros. Nu a fost găsită nicio corelație între miros și extraversie.

Deși insuficient studiată, acest studiu reprezintă o dovadă în sprijinul ideii că mirosul corporal poate oferi informații importante cu privire la trăsăturile de personalitate și că mirosul poate contribui la acuratețea primelor impresii alături de văz și auz.