Teoria analitică
Reprezentantul teoriei analitice este Sigmund Freud
(1856-1939). În concepţia lui Freud, conduita generală este asigurată prin
disputa celor trei categorii de forţe: iraţionale (id), raţionale (ego) şi
morale (superego). Manifestările comportamentale criminale sunt forme de
răbufnire (de defulare) la suprafaţă, în viaţa conştientă, a unor trăiri,
instincte, impulsuri, tendinţe etc., refulate în id. Autorul consideră că orice
criminal suferă de o nevoie compulsivă de a fi pedepsit, în vederea uşurării
stării de vinovăţie datorate sentimentelor incestuoase inconştiente de tip
oedipian din perioada copilăriei. Crimele sunt comise în vederea autopedepsirii
şi deci, în vederea purificării de vinovăţie.
Conform teoriei lui Freud “evenimentele din prima copilărie” au o
influenţă hotărâtoare. Freud vede în crimă o expresie a sentimentului de culpabilitate
tipic nevrozelor, adică rămas în stare inconştientă şi anterior faptei. La
mulţi criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de
culpabilitate anterior şi nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit
mobilul crimei. Crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment
culpabil nu înlătură originea instinctuală a acesteia, ci o intermediază.
Teoria criminalului nevrotic
Varianta cea mai cunoscută a acestei teorii aparţine lui
Fr.Alexander şi H.Staub şi este expusă în
lucrarea “Criminalul şi judecătorii săi “.
În viziunea celor doi cercetători criminalitatea poate fi
clasificată în următoarele categorii:
1).Criminalitatea imaginară, care transpare
în vise, fantezii sau acte ratate;
2).Criminalitatea ocazională, specifică
persoanelor şi situaţiilor în care Supraeul suspendă instanţa morală în urma unei vătămări sau
ameninţări iminente pentru Eu (cazurile în care conduita criminală este
consecutivă unui şantaj, unei ameninţări ori unei stări de legitimă apărare
etc.)
3).Criminalitatea obişnuită, categorie care
cuprinde la rândul ei trei tipuri de criminali:
a).criminalii organici, a căror personalitate ţine
de psihiatria clasică (bolnavii mintal care prezintă alterări ale capacităţii
de discernământ ori lipsa acestuia);
b).criminalii normali, caracterizaţi prin aceea că
sunt sănătoşi din punct de vedere psihic, dar sunt socialmente anormali;
aceştia fac parte, de regulă, dintr-o colectivitate criminală şi se comportă
conform moralei acesteia şi nu prezintă conflicte între Eu şi Supraeu;
c).criminalii nevrotici, respectiv cei care
acţionează în funcţie de mobiluri inconştiente. Eul este învins de Sine, care
scapă determinării Supraeului. În aceste cazuri, se constată existenţa unui
sentiment de vinovăţie, însoţit de angoasa pedepsei. Criminalul nevrotic
resimte pedeapsa ca pe o justificare morală, ca o autorizare a recidivei; doar
gândul criminal este suficient pentru a dezvolta sentimentul de culpabilitate
şi nevoia de pedeapsă.
Teoria instinctelor
Reprezentantul acestei teorii este criminologul belgian
Etienne de Greef, care susţine că personalitatea delincventului ca şi
personalitatea umană, în general, este determinată de instincte. În cadrul
acestei structuri afective se pot distinge două grupe fundamentale de
instincte: instinctele de apărare şi instinctele de simpatie. Instinctele de
apărare contribuie la conservarea eului, funcţionează sub semnul sentimentului
de justiţie şi de responsabilitate a “celuilalt”, au la bază agresivitatea,
tind spre o reducere progresivă a individului la o entitate abstractă, supusă
legilor morale concepute mecanic.
Instinctele de simpatie contribuie la conservarea
speciei, funcţionează sub semnul abandonului de sine şi acceptarea totală a
“celuilalt”, au la bază subordonarea şi devotamentul faţă de celălalt, tind
spre o valorizare extremă a celuilalt. Tendinţa de a alege securitatea în dauna
afectivităţii dă naştere unui sentiment de vinovăţie a cărui lichidare se
încearcă prin “reîntoarcerea către celălalt”. În tot acest conflict se creează
un echilibru precar; în aceste condiţii tulburările de caracter şi
insuficienţele inteligenţei vor favoriza trecerea la actul criminal.
Teoria personalității criminale
Această teorie aparţine celebrului criminolog francez
Jean Pinatel, fiind concepută ca un model explicativ, capabil să aducă
lămuriri, atât în ceea ce priveşte geneza cât şi dinamica actului criminal.
Personalitatea criminală este “un instrument clinic, o unealtă de lucru, un
concept operaţional” (Pinatel, 1971 apud Buș, 1997). Pinatel consideră inutilă
încercarea de a separa oamenii în buni şi răi, nu există o diferenţă de natură
între oameni cu privire la actul criminal. Orice om, în circumstanţe
excepţionale, poate deveni delincvent. Inexistenţa acestor deosebiri nu exclude
însă existenţa unor diferenţe graduale în privinţa “pragului lor
delincvenţial”. Unii indivizi au nevoie de “instigări” exterioare intense, iar
alţii de “instigări” lejere, pentru a prezenta reacţii delictuale, pentru a
realiza trecerea la act. Această diferenţă graduală este dată de anumite trăsături
psihologice, care, în concepţia lui Pinatel, alcătuiesc “nucleul central al
personalităţii criminale”. Componentele nucleului personalităţii criminale care
determină trecerea la act sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi
indiferenţa afectivă. Egocentrismul reprezintă tendinţa subiectului de a
raporta totul la sine însuşi. Labilitatea reprezintă o lipsă de prevedere, o
“deficienţă de organizare în timp”, o instabilitate. Agresivitatea desemnează o
paletă foarte largă de tendinţe, mergând de la simpla afirmare a eului până la
ostilitate, ea se manifestă printr-un “dinamism combativ”, care are ca funcţie
învingerea şi eliminarea obstacolelor şi dificultăţilor care barează drumul
acţiunilor umane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu