Teorii ale comportamentului infracțional - Partea I: Teorii psiho-biologice

Orice societate apreciază comportamentul membrilor săi din punctul de vedere al conformării acestora la normele morale şi la cele juridice. Nerespectarea acestor norme atrage după sine măsuri coercitive sau punitive. Datorită acestui fapt, fenomenul infracţional capătă caracteristicile unei probleme sociale de importanţă majoră pentru întreaga societate, ale cărui consecinţe şi moduri de soluţionare se resimt la toate nivelurile ei. În încercările de conturare a unor teorii, tipologii se lovesc de marea variabilitate a manifestărilor comportamentale implicate în conturarea unor infracţiuni. Ca urmare a unor asemenea demersuri, au apărut de-a lungul timpului o serie de teorii care tratează în maniere particulare comportamentul infracţional. Aceste teorii pot fi grupate în trei categorii: psiho-biologice, psiho-sociale şi psiho-morale (Cioclei, 1996 apud Buș, 1997). În prima parte a postărilor despre teoriile care încearcă să explice comportamentul infracțional, o să prezint pe scurt principalele teorii psiho-biologice.

Teoriile psiho-biologice susţin, în esenţă, că anumite anomalii sau disfuncţii psihofiziologice constituie factorii determinanţi ai comportamentului infracţional. Acestea consideră că infracţiunea ca fenomen individual are o bază psiho-biologică organică sau funcţională.

Teoria anormalităților biologice

Reprezentantul acestei teorii este medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909) care a întreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica măsurării diferitelor părţi ale  corpului omenesc, având ca subiecţi personal militar şi deţinuţi ai închisorilor din Sicilia, elaborând în acest sens lucrarea sa fundamentală “Omul criminal” (1876), care în scurt timp îl face celebru. Pentru Lombroso (1891), comportamentul criminal constituie un “fenomen natural” care este determinat ereditar. Criminalii înnăscuţi sunt caracterizaţi printr-o serie de stigmate fizice, precum: sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii şi maxilarele voluminoase, orbitele mari şi depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă şi îngustă, bărbie lungă sau îngustă etc. O constatare interesantă pe care o face este în legătură cu lipsa durerii (analgezia) care îl apropie pe criminal de omul sălbatic. Eroarea centrală a studiilor iniţiate de Lombroso a constat în faptul că cei mai mulţi dintre subiecţii săi erau sicilieni, ce reprezentau un tip fizic distinct. Aceştia au comis mai multe crime decât populaţia generală, nu datorită tipologiei fizice, ci datorită faptului că ei proveneau dintr-un mediu cultural orientat mai mult în direcţia comiterii unor acte criminale.

Teoria bio-tipologică

Această teorie cuprinde mai multe variante ce au ca element comun susţinerea ideii potirivit căreia există o corelaţie între activitatea criminală şi biotip. Psihiatrul german Ernest Kretschmer (1888-1964), mergând în cercetare pe linia corelării elementelor de ordin biologic cu cele psihice, a creat un sistem caracterologic complet. Principala lucrare a lui Kretschmer în acest domeniu a fost “Structura corpului şi caracterul”. Acesta consideră că, în funcţie de constituţia corporală, se pot distinge patru tipuri fizice, fiecare tip având o predispoziţie spre comiterea unor infracţiuni specifice:

Tipul picnic - constituţie orizontală; scund, cu extremităţi scurte; sistem osteo-muscular plăpând; faţa rotundă, craniul rotund, puţin ridicat, voluminos; calviţie; cavitatea toracică şi abdominală dezvoltată; strat de grăsime la suprafaţa trunchiului; adeseori inteligent şi expansiv, ce poate deveni autor de escrocherii şi fraude.

Tipul astenic - constituţie verticală; sistem osteo-muscular firav; slab, craniul mic, chipul prelung, fruntea înclinată înapoi, nasul alungit, maxilarul inferior scurt; forţă fizică scăzută; dotat divers din punct de vedere intelectual; interiorizat; de regulă adaptarea socială este precară, criminalitate precoce şi o tendinţă spre recidivă; ar comite mai ales falsuri, furturi şi abuzuri de încredere.

Tipul atletic - sistem osteo-muscular puternic, trunchi piramidal cu baza mare în sus, aspect fizic plăcut, oscilează între sentimentalism şi brutalitate, ar avea o răspândire relativ ridicată în rândul infractorilor de aproape toate vârstele, ar comite preponderent asasinate, tâlhării cu folosirea armelor, incendii şi ar fi predispuşi la recidivă indiferent de vârstă.

Tipul displastic - diferite malformaţii corporale, deficienţe ale caracterelor sexuale, slab dezvoltat psihic şi morfologic; din punct de vedere psiho-medical, regăsim în această categorie debili mintal şi schizofreni; displasticii comit de regulă delicte sexuale, dar nu numai, operează într-un mod neaşteptat, îşi încep cariera infracţională după vârsta de 18 ani şi sunt expuşi recidivei.

Fizicul singur nu poate explica în mod adecvat comportamentul infracţional, însă poate favoriza anumite tipuri de infracţiuni.

Teoria genetică

Dezvoltarea tehnicilor moderne de cercetare în domeniul genetic a permis investigarea unor zone noi în domeniul biologiei. Studiul microscopic al cromozomilor a permis relevarea cariotipului, respectiv formula cromozomilor în cadrul celulei. Cercetările în acest domeniu consemnează existenţa unor aberaţii cromozomiale la subiecţii care au mai mult de un cromozom X sau Y în cariotipul lor. Pornind de la aceste realităţi unii autori (Brodski, 1973 & Sheley, 1985 apud Buș, 1997) susţin că anomalia genetică, cum ar fi un extracromozom, poate conduce la retardare mintală şi la un comportament antisocial şi criminal.  Uneori în timpul diviziunii pot apare unele anomalii cantitative sau calitative, unele abateri de la cariotipul normal. Prima anomalie o reprezintă existenţa suplimentară a unui cromozom de tipul X, având formula XXY, anomalie denumită sindromul Klinefelter. Persoanele ce prezintă  această anomalie au o aparenţă masculină, sunt înalţi şi slabi, au o pilozitate pubiană de tip feminin, barbă rară sau absentă. S-a stabilit că frecvenţa acestei anomalii printre criminali este de 5 până la 10 ori mai mare decât în rândul populaţiei generale. Infracţiunile comise de aceste persoane sunt diverse: furt, agresiune, tentativă de omor etc., dar se poate observa o tendinţă spre “tematică” sexuală: homosexualitate, pedofilie, exhibiţionism etc. Din punct de vedere psihologic, aceste persoane se evidenţiază prin: pasivitate, timiditate, tendinţe spre ipohondrie şi depresie; deseori prezintă tulburări mintale. A doua anomalie este reprezentată de sindromul XYY, unde apare un cromozom Y în exces. Persoanele din această categorie prezintă, în plan morfologic, puţine particularităţi: aparenţă masculină, înălţime peste medie, Q.I. sub medie, anomalii în configuraţia urechilor, calviţie, miopie, dar aceste trăsături nu sunt constante. Aceste anomalii cromozomice constituie o predispoziţie, dar nu o condiţie obligatorie la comiterea unei infracţiuni. Explicaţiile bazate pe formula cromozomială nu pot fi generalizate.

Teoria inadaptării bio-psihice

Această teorie a fost formulată de criminologul suedez Olof Kinberg (1959) în lucrarea sa “Problemele fundamentale ale criminologiei”. Olof Kinberg a fost unul dintre continuatorii şcolii lombrosiene. El reia ideea unei antropologii criminale, ce caută să deceleze caracterele fundamentale ale delincventului într-un complex bio-psihic. Pentru Kinberg, omul este o fiinţă nu doar biologică, ci una psihologică şi socială, caracterizată prin “plasticitate”, adică prin facultatea de a-şi modifica reacţia nu numai în funcţie de influenţele fizice şi chimice, dar şi în funcţie de factorii psihologici şi sociali. Dacă “plasticitatea” nu se corelează cu influenţele mediului se creează o stare de inadaptare între organism şi mediu. Inadaptarea poate avea surse şi forme diverse. Aceste forme diverse de inadaptare conduc la o inadaptare socială şi implicit la infracţiune. În opinia lui Kinberg persoana reacţionează în general în funcţie de propria structură bio-psihică. Astfel, pentru a stabili cauzele crimei, este necesară analiza structurii bio-psihice a persoanei implicate în cauză.

Teoria constituției criminale

Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno di Tullio (1951) profesor la Universitatea din Roma. Prin constituţie criminală autorul înţelege o stare de predispoziţie specifică spre crimă, altfel spus capacitatea care există în anumiţi indivizi de a comite acte criminale, în general grave, în urma unor instigări exterioare ce rămân sub pragul ce operează asupra generalităţii oamenilor. Autorul încearcă să determine factorii ce conduc la formarea unei personalităţi criminale. Un prim factor important este ereditatea; cu toată influenţa sa puternică, aceasta nu trebuie considerată ca o determinare absolută. Predispoziţia spre crimă poate avea ca sursă şi unele disfuncţionalităţi cerebrale, hormonale etc. Vârsta şi crizele biologice pe care le antrenează sunt de asemenea importante: pubertatea precum şi procesele involutive ale îmbătrânirii pot conduce la tulburări de comportament şi chiar la crimă. Se poate afirma, spune autorul, că predispoziţiile spre crimă sunt expresia unui ansamblu de condiţii organice şi psihice ereditare, congenitale sau dobândite care, diminuând rezistenţa individuală la instigări criminogene, permite individului, cu mai multă probabilitate, să devină un criminal. Di Tullio nu ignoră factorii sociali sau fizici, exteriori individului, care nu pot avea o influenţă reală decât în măsura în care întâlnesc o constituţie criminală preexistentă ori contribuie la formarea unei astfel de personalităţi.