Teoria asocierilor diferențiale
Această teorie aparţine sociologului american, criminolog
Edwin Sutherland (1966), profesor la Universitatea din Indiana. Ulterior, ea a
fost mult dezvoltată şi modificată. O ultimă variantă cu acelaşi titlu a fost
publicată în anul 1955 sub îngrijirea colaboratorului principal al lui
Sutherland, Donald R.Cressey. Sutherland formulează teoria asocierilor
diferenţiale care i-a adus celebritatea. Sutherland constată că există două
tipuri de explicaţii ştiinţifice ale fenomenului criminal: fie în funcţie de
elementele care intră în joc în momentul în care infracţiunea este comisă, fie
în funcţie de elementele care şi-au exercitat influenţa anterior, mai ales în
viaţa infractorului. În primul caz, explicaţia poate fi calificată situaţională
sau dinamică; în al doilea caz, istorică sau genetică. Explicaţia actului
criminal în viziunea lui Sutherland presupune următoarele coordonate:
a)comportamentul criminal se învăţă ca oricare alt
comportament;
b)învăţarea comportamentului infracţional are loc
printr-un proces complex de interacţiune şi
comunicare directă cu alte persoane;
c)învăţarea are loc mai ales în interiorul unui grup
restrâns de persoane;
d)procesul de învăţare presupune: asimilarea tehnicilor
de comitere a infracţiunilor, orientarea motivelor, a tendinţelor impulsive, a
raţionamentelor şi atitudinilor care conduc şi întreţin violenţa;
e)orientarea motivelor şi a tendinţelor impulsive este în
funcţie de interpretarea favorabilă sau defavorabilă a dispoziţiilor legale;
f)un individ devine criminal dacă interpretările
defavorabile respectului legii domină interpretările favorabile; “acesta
constituie principiul asocierilor diferenţiale”…; “cei care devin criminali o
fac pentru că sunt în contact direct cu modelele criminale şi mai puţin cu cele
anticriminale”;
g)asocierile diferenţiale pot varia în privinţa duratei,
frecvenţei, intensităţii etc.
h)formaţia criminală prin asociaţie nu se dobândeşte doar
prin imitaţie;
i)comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de
trebuinţe şi valori, dar nu se explică prin acestea (hoţul fură în general
pentru a avea bani, dar tot pentru bani muncesc şi oamenii cinstiţi). Acest
mecanism explică fenomenul criminal la nivel individual. Rata criminalităţii
este expresia unei organizări diferenţiale a grupului.
Teoria conflictelor de culturi
Teoria conflictelor de culturi, aparţine criminologului
american Thorsten Sellin (1960), profesor al Universităţii din Pennsylvania şi
timp de mai mulţi ani, Preşedinte al Societăţii Internaţionale de Criminologie.
Prin termenul "cultură" autorul desemnează totalitatea ideilor, instituţiilor şi produselor muncii care
aplicate la grupuri determinate de fiinţe umane, permite a se vorbi despre
regiuni culturale, despre tipuri de cultură, despre cultură naţională şi aşa
mai departe. În acest sens orice tip de populaţie posedă o cultură. Prin
“conflict cultural”, autorul desemnează lupta între valori morale sau norme de
conduită opuse aflate în dezacord. La rândul lor, normele de conduită înseamnă
reguli exprimate sau implicite, pe care o persoană le urmează atunci când se
găseşte într-o situaţie care impune o acţiune sau un răspuns din partea sa.
Codul moral al persoanei depinde de normele pe care le-a trăit ca membru al
unor diverse grupuri sociale. Fiecare grup are propriile norme de conduită care
se impun a fi respectate. În lumea modernă, persoana se găseşte din ce în ce
mai des în contact cu valori şi norme diferite. Diferenţele etnice, sociale, de
vârstă, profesionale, religioase etc. antrenează diferenţe de reguli şi valori
morale. În aceste condiţii apar inevitabil situaţii în care persoana,
supunându-se unei norme acceptate de grupul din care face parte, riscă să
încalce o alta aparţinând altui grup cu care intră în contact.
Teoria conflictelor de culturi nu poate fi însă decât o
explicaţie parţială a fenomenului criminal. Ea poate fi considerată ca o formă
particulară de manifestare a teoriei asocierilor diferenţiale aşa cum de altfel
o considera Sutherland.
Teoria anomiei
Conceptul de “anomie” a fost introdus de sociologul
american Robert K.Merton în anul 1938 odată cu lucrarea “Structura socială şi
anomia”, în scopul explicării, cu ajutorul său, a comportamentului
infracţional. Anomia este concepută de Merton ca o stare socială de absenţă ori
de slăbire a normei, ceea ce duce la o lipsă de coeziune între membrii
comunităţii. În explicarea stării de anomie, autorul utilizează două concepte:
cel de cultură şi cel de organizare socială. Prin cultură se înţelege ansamblul
valorilor ce guvernează conduita indivizilor în societate şi desemnează
scopurile spre care aceştia trebuie să tindă. Organizarea socială reprezintă
ansamblul de norme şi instituţii care reglementează accesul la cultură şi
indică mijloacele autorizate pentru atingerea scopurilor. Starea de anomie se
instalează atunci când există un decalaj prea mare între scopurile propuse şi
mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii sociale. Astfel, în
societate există un permanent conflict între posibilităţile formal recunoscute
de lege, de realizare de către persoană a scopurilor sale materiale şi
spirituale, pe de o parte, şi posibilităţile efective reale, de atingere a
acestor scopuri, posibilităţi care sunt foarte limitate. Aceste categorii
defavorizate recurg la mijloace ilegale, la criminalitate, pentru satisfacerea
scopurilor propuse de cultura ambiantă.
Teoria interacționismului
social
Teoria interacţionismului social sau teoria stigmatizării
are ca promotori pe H.S.Becker (1985), F.Tannenbauman, E.Lemert etc. şi
încearcă să dea o nouă explicaţie fenomenului criminal. Conform teoriei
interacţionismului social, fenomenul criminalitaţii este rezultatul
interacţiunii dintre două categorii de factori sociali: activitatea
nonconformistă a unor persoane, pe de o parte, şi activitatea grupurilor
sociale dominante, pe de altă parte, care reacţionează, atribuindu-le celor din
prima categorie pecetea comportamentului infracţional şi, totodată, îi
stigmatizează ca infractori. Ca o consecinţă a acestor operaţii de
“denumire” sau “etichetare”, indivizii în cauză sunt marginalizaţi, fiind
respinşi în exteriorul grupului social. Ca urmare a acestei
reacţii sociale şi a stigmatizării, la persoanele în cauză apare o
contrareacţie de natură psihică, o rezistenţă, care le determină să-şi
asume rolul atribuit, cel de infractori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu