Tratamentul anxietății la copii

Există mai multe metode prin care anxietatea copilului poate fi tratată. Unele dintre cele mai des utilizate sunt(Csoti, 2003):

Terapie cognitiv-comportamentală

Terapia cognitiv-comportamentală combină două modalități foarte efective de psihoterapie: terapia cognitivă și terapia comportamentală. Modul în care un copil se simte în legătură cu ceva nu poate fi schimbat. Nu i se poate spune pur și simplu unui copil : ”Nu-ți place școala. Vreau să-ți placă” și să se aștepte să funcționeze. Trebuie utilizate metode indirecte care combină tehnici cognitive (legate de gândurile pe care le are copilul și cum percepe acesta lumea din jurul său) care să schimbe treptat gândirea copilului și tehnici comportamentale. În terapia cognitiv-comportamentală, copilul va învăța ceea ce trebuie să facă pentru a-și depăși problemele și schimbările pe care va trebui să le facă atât în felul în care gândește și simte cât și în modul în care se comportă și cum le permite altora să se comporte. Terapia cognitiv-comportamentală este o terapie orientată spre problemă. Dificultățile curente ale copilului sunt analizate în detaliu cu scopul de a găsi modalități de a le rezolva și care implică o colaborare strânsă între copil și terapeut.

Terapia cognitivă

În terapia cognitivă, este analizat modul în care gândurile copilului afectează sentimentele și comportamentul copilului. Terapia cognitivă este o metodă de a ajuta copiii să se descurce cu stresul și problemele emoționale. Copilul are nevoie să înțeleagă că ceea ce simte în legătură cu anumite gânduri pe care le are, în legătură cu anumite lucruri care i s-au întâmplat sau în legătură cu modul în care vede lumea sau cum crede că alții îl văd, îl afectează emoțional și că aceste emoții pot influența modul în care se simte fizic. Terapia cognitivă nu este foarte eficientă la copiii foarte mici întrucât aceștia nu pot să identifice gândurile înfricoșătoare sau negative pe care le au dar terapeuții și părinții ar putea să-si imagineze care sunt acele gânduri și să găsească diferite modalități de a le privi.

Terapia comportamentală

Mare parte din comportamentul copilului este învățat, chiar și atunci când este legat de, sau influențat de genele sale. Comportamentul neajutător este rezultatul învățării defectuoase. Terapia comportamentală se concentrează pe problemele curente, evidente de comportament ale copilului (precum evitarea) și îl învață să răspundă la lucruri într-un mod diferit, prin recompensarea acțiunilor lui pozitive și a schimbărilor de comportament pozitive. Terapia comportamentală poate include învățarea unor tehnici de relaxare și desensibilizare (prin creșterea graduală a expunerii copilului la evenimentul sau lucrul stresant).

Tehnici de relaxare

Tehnicile de relaxare antrenează copilul să își asculte corpul și să își dea seama atunci când este tensionat. Acesta poate apoi să aplice exerciții de relaxare și încordare a mușchilor pentru a se calma și își poate aminti gânduri reconfortante. De asemenea, poate să execute exerciții de relaxare înainte de culcare pentru a-l ajuta să doarmă și să îi ofere un somn mai relaxant. Muzica liniștită poate să ajute de asemenea. Copiii pot fi desensibilizați în fața unor evenimente cauzatoare de anxietate prin imaginarea într-o stare relaxată.

Distragerea

Părinții pot în mod intenționat să aloce suficient timp în care copilul să facă o activitate obișnuită,  plăcută pentru a-l distrage complet astfel încât simptomele de anxietate să fie reduse.

Folosirea comportamentului pentru a mări stima de sine a copilului

Copiii care sunt în formă și cărora le face plăcere să joace jocuri, să cânte la un instrument sau să danseze sunt mai capabili să se simtă bine în legătură cu ei înșiși și să aibă o stimă de sine mai crescută. Acest tip de activități ar trebui încurajate.

Desensibilizarea

Desensibilizarea implică punerea copilului într-o situație stresantă astfel încât acesta să devină atât de obișnuit cu ea încât senzațiile fizice de frică și anxietate să dispară deoarece a făcut acest lucru deseori

Terapia de familie

Terapia de familie este bazată pe ideea că dificultățile emoționale și comportamentale ale copiilor, precum anxietatea de separare, afectează întreaga familie și că familia este necesară pentru a rezolva problemele copilului. Câțiva terapeuți de familie pot să vadă copilul în ședințe individuale și să folosească rezultatele acestora în ședințele cu întreaga familie. Ajutorul oferit de o terapie de familie poate include ajutarea copilului în înfruntarea situațiilor noi și nu evitarea acestora și ajutarea familiei în schimbarea modului în care se comportă unii cu alții.

Tratament medicamentos pentru tulburările de anxietate

Tratamentul medicamentos poate fi folosit ca o ultimă soluție de către un profesionist experimentat atunci când toate tratamentele nemedicamentoase s-au dovedit a fi ineficiente și viața copilului a fost sever afectată. De asemenea poate fi utilizat pentru copiii prea anxioși pentru a răspunde la terapie deoarece, de exemplu, au atacuri de panică frecvente sau suferă de tulburări de panică. Medicamentele pot opri atacurile de panică și pot vindeca depresia copilului. Există totuși și reacții adverse dar niciunul din medicamentele utilizate pentru copii nu au efecte care să continue după ce a fost oprit tratamentul. Unele din medicamentele folosite sunt: anti-depresivele sau anxioliticele.

Atunci când copilul începe să arate semne de recuperare, părinții trebuie să gândească în viitor, să se gândească la posibile reveniri ale tulburării și să se gândească la moduri în care să prevină reaparițiile anxietății prin asigurarea suportului de care copilul are nevoie pentru a-și dezvolta independența. Pentru asta aceștia ar trebui să încerce să evalueze care este cantitatea de atenție de care are nevoie copilul, să îi ofere acestuia provocări atunci când este pregătit, să își retragă treptat suportul oferit în exces și să fie pregătiți pentru momentele de stres în care anxietatea ar putea sa reapară.

Frică? Anxietate?

O confuzie des întâlnită este cea între anxietate şi frică.

În primul rând, în ceea ce priveşte simptomele, frica este descrisă ca o senzaţie de teamă intensă, corelată cu modificări somatice şi de tendinţa de “ luptă sau fugi” în timp ce anxietatea este descrisă ca o stare de grijă,neliniște şi tensiune.

Cu privire la ereditate, Kendler, Heath, Martin şi Eaves (1986), au descoperit că multe simptome ale anxietăţii se datorează factorilor genetici, pe  când simptomele fricii se datorează unor surse unice de varianţă genetică (apud Crascke, 2003).

O ultimă diferenţă ar fi aceea că frica reprezintă o emoţie de bază, pe când anxietatea este o stare. Astfel, mulţi autori din domeniu sugerează că frica, în calitate de emoţie, e non-cognitivă, la realizarea ei participând mecanisme primare ale creierului, spre deosebire de anxietate şi celelalte stări care activează mecanisme superioare ale creierului şi cogniţia. (ibidem.)

În concluzie, evenimentele din viitor ce provoacă aversiune sunt asociate anxietăţii, în timp ce frica e caracterizată de prezenţa stimulului ameninţător, intensitatea ei fiind direct proporţională cu apropierea acestuia, începând cu o excitare,  anticipare şi răspunsuri de teamă specifice, ajungând la senzaţie de panică şi teamă intensă în momentul confruntării

.

(Foto: Edward Munch-The Scream)

Anxietatea la copii

Anxietatea este o stare afectivă tot mai prezentă în zilele noastre, atât în rândul adulţilor cât şi în rândul copiilor.

Anxietatea se poate descrie printr-o stare afectivă vagă, difuză, de nelinişte, de apăsare, de tensiune, de îngrijorare, de teamă nemotivată, fără un obiect precizat sau disproporţionată cu factorii obiectivi care o determină. În mod categoric, aceasta provoacă  disconfort psihic. Persoana afectată de anxietate este într-o continuă alertă, având un sentiment constant de neputinţă.

Este important să înțelegem anxietatea ca pe un sentiment normal și faptul că aceasta reprezintă un răspuns comun la diferite situații stresante. Rezultă faptul că un anumit grad de anxietate este important în activitățile desfășurate zilnic. Doar atunci când anxietatea depășește o anumită intensitate devine patologică și apar simptome care afectează o persoană atât fizic cât și din punct de vedere psihologic și comportamental. (Guideline Working Group for the Treatment of Patients with Anxiety Disorders in Primary Care, 2006)

Copiii nu realizează că frica lor nu este rațională, uneori chiar nici nu înțeleg ce anume le cauzează frica (nu sunt capabili să identifice gândurile iraționale), doar știu că trebuie să evite anumite situații și sunt foarte sensibili la orice formă de respingere, reală sau percepută.

Copiii cu un nivel ridicat de anxietate se remarcă prin următoarele trăsături de personalitate mai pregnante: gândire intransigentă, neîncredere în sine și în ceilalți, nevoie continuă de sprijin și afirmare personală, tensiune psihică puternică (și, ca forme adiacente: nervozitate, impulsivitate, neliniște și siguranță), un control redus al trăirilor, emoțiilor și stărilor proprii, nevoia și încercarea de a controla mereu situația, sentimente de persecuție, criticism exagerat, tendințe de deprimare, contemplație și meditație.

Anxietatea fluctuează în functie de genul copiilor și este mai des întâlnită la fete decât la băieți. Tabloul de manifestare a anxietății la băieți și fete este distinct: la băieți se monitorizează o scădere a anxietății pe parcursul vârstei, iar la fete se consemnează o creștere a acesteia pe parcursul preadolescenței.

În literatura de specialitate , se vorbeşte de existenţa a 3 feluri de anxietate în copilăria timpurie : 

1. anxietatea faţă de situaţii şi persoane străine

2. anxietatea de separaţie

3. anxietatea morală ( Ph. L.Harriman, 1969 apud Verza.E ,1993 )

La 12-14 luni anxietatea la copii faţă de persoane străine este intensă şi se manifestă la unii copii prin confundarea unor persoane străine care au ceva familiar, arătându-le o simpatie ca după ce constată că sunt necunoscute să se îndepărteze cu o oarecare jenă. Acestă teamă se diminuează odată cu vârsta de 3 ani, însă anxietatea de acest fel se conservă faţă de  „necunoscut”.  Spre exemplu, copilul poate manifesta teamă faţă de „bau-bau”, „ baba cloanţa” sau „moşul” etc.

Anxietatea de separaţie (mai ales de mamă) este activă la 21-24 de luni şi îmbracă forme dramatice  atunci când copilul obişnuit cu mama constată că aceasta nu mai este cu el tot timpul sau atunci când persoana care îl îngrijeşte este mai puţin tandră. De cele mai multe ori aşa-numitul fenomenul de hospitalism, de abandon, de avitaminoză afectivă determină amplificarea anxietăţii, ce va influenţa evoluţia ulterioară a copilului.

Anxietatea morală are la bază teama şi trăirea sentimentului de vinovăţie. De aici , copilul devine mai nesigur şi deliberativ, iar prin prezenţa fricii de pedeapsă se ajunge la conduite ce se manifestă prin forme de evaziune şi disponibilităţi reduse.

Pare să existe o componentă genetică în multe cazuri de anxietate la adolescenţi. Dacă părinţii îşi fac o mulţime de griji, pot să le transmită copiilor lor ideea că lumea este un loc înspăimântător.  (Ekersleyd, 2005)

Anxietatea faţă de separare este singura anxietate considerată specifică doar copiilor, conform nosologiei (DSM-IV; American Psychiatric Association, 1994, apud. Crascke,2003, p.4 ), celelalte anxietăţi ce apar la copii fiind incluse în simptomatologia anxietăţilor adulţilor.

Un copil este afectat sever de anxietate și problemele legate de aceasta atunci când griijile lui și simptomele îi afectează viața de zi cu zi și, dacă simptomele nu i se ameliorează după o perioadă mai mare de câteva săptămâni, cea mai bună soluție este să se apeleze la un profesionist.

Cauzele anxietății nu sunt pe deplin înțelese, dar factori biologici, de mediu și psiho-sociali sunt implicați.  (Guideline Working Group for the Treatment of Patients with Anxiety Disorders in Primary Care, 2006)

Copiii care de felul lor îşi fac foarte multe griji pot să prezinte o accentuare a acestei tendinţe sub influenţa circumstanţelor în care se regăsesc. Spre deosebire de adulţi, copiii sunt adeseori lipsiţi de puterea de a schimba cumva situaţia în care se află şi acest fapt poate genera, prin el însuşi, anxietate. Când nu li se spune ce anume se petrece - sau nu li se oferă suficient de multe informaţii ori nu înţeleg ce li se spune, pot să devină şi mai anxioşi. Tensiunile şi certurile din familie pot să aibă efect chiar şi asupra copiilor foarte mici, ducând la iritabilitate, plânsete, atragerea atenţiei şi un comportament general răutăcios. Copiii mai mari care sunt anxioşi pot să revină la comportamente care ar fi de aşteptat din partea unor copii mai mici, cum ar fi enurezisul şi un comportament rebel şi confruntaţional.(Eckelsleyd, 2005)

Nevrotismul, probabilitatea de a dezvolta o gamă largă de stări emoţionale negative, reprezintă unul dintre factorii ce pot declanşa simptomele anxietăţii şi depresiei. De asemenea, influenţele genetice sau ereditatea au un rol important în apariţia anxietăţii şi depresiei pe de o parte sau a fricilor şi fobiilor pe altă parte. Mediul în care trăieşte individul poate duce la apariţia anxietăţii sau a fricii, un rol important avându-l familia.

Câteva semne care pot indica o posibilă tulburare de anxietate la un copil (Eckersleyd, 2005):

La copiii mici :

• nu poate să se joace cu alţi copii,

• nu poate să doarmă singur,

• plânge şi pare să-l deranjeze să fie lăsat singur

La şcolari :

• sunt extrem de timizi, preferând să stea mereu lângă părinți sau lângă învăţătoare, la şcoală;

• au probleme de acomodare cu ceilalţi copii şi par să fie mai curând genul „singuratic" şi nu se avântă pe terenul de joacă;

• au probleme frecvente cu somnul sau se plâng de vise urâte sau coşmaruri frecvente.

Un copil care suferă de anxietate poate prezenta  atât simptome fizice cât și comportamentale (Guideline Working Group for the Treatment of Patients with Anxiety Disorders in Primary Care, 2006):

Simptome fizice:

- vegetativ: transpirație, gură uscată, amețeli;

-neuromuscular: tremurat, dureri de cap, parestezii (tulburare a sensibilității, prin senzație de amorțeală, de arsură sau de rece, în lipsa oricărui excitant);

- cardiovascular: palpitații, bătăi de inimă accelerate, dureri precordicale (Din regiunea anterioară a toracelui, corespunzând inimii);

- respiratorii: dificultăți de respirație;

- digestive: greață, vomă, indigestie, diaree, constipare;

- genitor-urinar: urinare frecventă,  probleme sexuale;

Simptome psihologice și comportamentale:

- îngrijorare, reținere, teamă;

- sentiment de reprimare;

- teama de a pierde controlul, de a înnebuni sau teama de moarte iminentă;

- dificultăți de concentrare,  pierdere de memorie;

- iritare, neliniște;

- inhibare, obsesii sau constrângeri;

- evitarea anumitor situații;