Proiectul “World Well-Being”

În ultimii ani, rețeaua de socializare Facebook a cunoscut o răspândire extraordinară, din ce în ce mai multe persoane creându-și conturi și petrecând perioade semnificative de timp online. O întrebare răspândită este dacă profilul de Facebook al unui utilizator poate reflecta cu adevărat personalitatea acestuia. O echipă de cercetători de la Universitatea din Pennsylvania a încercat să răspundă la această întrebare, astfel luând naștere proiectul „World Well-Being”. În  cadrul proiectului, cercetătorii folosesc statusurile de pe Facebook pentru a descoperi elemente comune în cuvintele folosite de diferite grupuri distincte din punct de vedere al vârstei, genului sau trăsăturilor de personalitate.

Participanții la acest studiu au fost rugați să descarce o aplicație Facebook denumită „My Personality” care le cerea să completeze un test de personalitate și să își indice vârsta și genul. În plus, această aplicație le urmărea actualizările statusurilor de pe Facebook. Ulterior, printr-un proces denumit analiza diferențială a limbajului, au fost izolate cuvintele corelate cel mai frecvent cu o anumită vârstă, un anumit gen sau trăsătură de personalitate.

Până în momentul de față au fost publicate rezultat cu privire la introversiune/extraversiune, deschidere mentală,vârstă, satisfacția cu viața, etc.

Astfel, în timp ce persoanele introvertite tind să folosească cuvinte precum anime, manga, zombie, citit, depresie, online, zombie, etc., extroverții fac apel deseori la cuvinte precum petrecere, plajă, te iubesc, weekend, fotbal, cină, fete, băieți, etc.

În ceea ce privește deschiderea mentală, oamenii cu un scor ridicat în ceea ce privește acest aspect folosesc predominant cuvinte cum ar fi vise, univers, poezie, muzică, lumea, moarte, suflet, cărți, scris, societate în timp ce persoanele cu un scor scăzut folosesc deseori cuvinte greșite și fac multiple greșeli gramaticale.

Cu privire la vârstă, cercetătorii au descoperit că, în comparație cu un adolescent, este mult mai probabil ca o persoană de vârsta a treia să folosească cuvântul „plictisit” sau să se simtă „mândră”. Persoanele de 25 ani folosesc deseori cuvântul „beat”, în timp ce persoanele de 55 ani vorbesc despre „vin”.

Din punct de vedere al satisfacției cu viața, comunitățile fericite vorbesc adesea despre sport- fitness, Zumba, sala de gimnastică precum și despre voluntariat sau a dona bani în timp ce în comunitățile mai puțin satisfăcute cu nivelul lor de viață folosesc deseori cuvinte precum „plictisit” sau „obosit”.

Deși multe dintre rezultatele sunt predictibile, acestea au adus un plus de cunoaștere în ceea ce privește legăturile create între cine suntem, cum ne trăim viața și cuvintele pe care le utilizăm pentru a ne prezenta în fața lumii.

Personajele din jocurile video și comportamentul social

Modul în care o persoană se reprezintă în lumea virtuală a jocurilor video ar putea avea o influență asupra modului în care aceasta se comportă cu alte persoane în viața reală, conform unui studiu recent publicat în Psychological Science.

Rezultatele obținute de cercetători indică faptul că fie și numai 5 minute de joc de rol într-un mediu virtual, în care persoana ocupă poziția de erou sau de răufăcător poate conduce jucătorul la a recompensa sau la a pedepsi străini.

Mediile virtuale le oferă oamenilor posibilitatea de a a își asuma anumite identități și de a experimenta circumstanțe care le sunt inaccesibile în viața reală. Astfel, aceștia au acces la un mijloc de observație, imitație și modelare.

Participanții la acest studiu au fost distribuiți aleatoriu fie în rolul de erou (Superman), răufăcător (Voldemort) sau un rol neutru (un cerc). Ulterior, aceștia au fost rugați să guste și să aleagă dintre ciocolată sau sos chilli pentru a oferi unei alte persoane. Rezultatele au evidențiat faptul că participanții care jucaseră rolul lui Superman au ales mai des ciocolata, participanții care jucaseră rolul lui Voldemort au ales mai des sosul chilli.

Un aspect interesant relevat de asemenea de acest studiu este faptul că efectele produse de rolul asumat într-un joc nu este dependent de măsura în care participanții se identifică cu personajul lor. Astfel, participanții nu erau conștienți de influența pe care reprezentarea lor virtuală o are asupra răspunsurilor lor comportamentale.

În concluzie, deși preliminare, rezultatele pot avea implicații serioase pentru comportamentul social iar oamenii ar trebui să conștientizeze faptul că măștile virtuale pot produce efecte imitative puternice. 

(Sursa)

Fobii-acluofobia

Cunoscută și sub denumirile de ligofobie, mictofobie, nictofobie sau scotofobie, se referă la teama de întuneric și se manifestă printr-o anxietate crescută odată cu căderea înserării. Subiectul nu iese noaptea, evită să pătrundă în încăperi întunecate, dorește să aibă mereu lumină. Acesta asociază întunericul cu singurătatea și izolarea.
La copii apare datorită fricii de separare, de monștri imaginari, demoni sau alte ființe malefice. La adulți cauzele pot fi teama de hoți care operează noaptea, frica de a se pierde în întuneric.
Opusul acestei fobii este teama de lumină- fengofobia (fenogofobia, heliofobia).

(Sursa)

Criminali care își ucid familiile

Un nou studiu realizat pe tematica celor care și-au ucis familia arată că majoritatea sunt persoane ale căror motivații diferă de cele ale criminalilor în serie sau ale criminalilor în masă. Acest studiu a fost realizat de cercetători de la Centrul de Criminologie Aplicată de la Universitatea din Birmingham.

Studiul a analizat 71 cazuri petrecute pe parcursul a 30 ani. În 59 dintre cazuri, făptașul era de sex masculin. Mai mult de jumătate din cazuri au avut loc în prima decadă a secolului 21, acest lucru evidențiind o creștere a frecvenței acestui tip de crimă. Majoritatea criminalilor (55 %) aveau în jur de 30 ani. Conform studiului, majoritatea crimelor au avut loc în weekend. David Wilson, directorul centrului susține că acest lucru poate fi explicat de lipsa necesității de a merge la serviciu în weekend sau, în cazul taților separați, poate fi vorba de un factor simbolic întrucât aceștia știu că la sfârșitul weekendului trebuie să ducă copiii înapoi la mame. 71 % dintre criminali erau angajați la momentul comiterii crimei. Cele mai comune metode utilizate erau intoxicarea cu monoxid de carbon și înjunghierea iar locul comiterii faptei era de obicei acasă.

Rezultatele studiului împart acest tip de criminali în: anomici, dezamăgiți, paranoizi și prezumțioși.

Criminalii anomici au o motivație economică. Pentru ei, familia înseamnă succes economic iar crima are loc ca urmare a pierderii slujbei de către tată sau a întâmpinării unor dificultăți financiare. Astfel, familia nu mai are valoare ca și trofeu. Cei dezamăgiți cred că familia lor nu se ridică la nivelul așteptărilor, standardelor sau idealurilor. Criminalii paranoizi considderă că prin acest act își protejează familia, temându-se că cineva sau o organizație încearcă să îi răpească copiii. Cei prezumțioși învinovățesc mamele pentru crima comisă, considerând că acestea nu reușesc să aibă grijă de familie cum ar trebui.

Wilson susține că toate cele patru tipuri de criminali sunt motivate de un concept al masculinității iar actul criminal se constituie a fi o ultimă încercare de a restabili ordinea sau rolul de tată.

Cercetătorii atrag atenția că de multe ori cei care își ucid familiile sunt impropriu catalogați ca fiind criminali în serie sau criminali în masă. Aceștia afirmă că există diferențe în aceste categorii în ceea ce privește motivele sau contextul. De exemplu, spre deosebire de criminalii în masă care, după comiterea faptelor, încearcă să aibă o confruntare cu poliția, 81 % dintre cei care și-au ucis familiile au comis suicid.

Wilson concluzionează că cei care își ucid familiile ar trebui clasificați diferit față de criminalii în serie sau criminalii în masă iar înțelegerea conceptelor de sex-rol și de rol în contextul familial poate duce la explicarea creșterii frecvenței acestui tip de infracțiune în ultimii ani.

Acest studiu urmează să fie publicat în The Howard Journal of Criminal Justice.

(Sursă)

Fobii-Ablutofobia

Ablutofobia- teama de a se spăla pe mâini.
Persoanele care suferă de tulburarea obsesiv-compulsivă pot fi preocupate de spălarea frecventă a mâinilor (ablutomania) sau, din contră, pot avea o obsesie împotriva spălării.
Această teamă se traduce în evitarea contactului cu apa, anxietate ridicată la încercarea de a se spăla.


(Sursa)

Stresul la copii

Sursa foto

Noi studii arată că, pe lângă faptul că observă stresul mamei, copiii manifestă și schimbări psihofiziologice corespunzătoare. Cercetătorul Sara Waters de la Universitatea din California, San Francisco afirmă că bebelușii resimt reziduurile psihofiziologice ale experiențelor stresante ale mamelor.

Cercetările realizate în științele sociale au demonstrat că emoțiile pot fi „contagioase” și că există o sincronizare emoțională între partenerii romantici. Waters, Mendes și Tessa West au vrut să extindă aceste studii, încercând să evalueze sincronizarea emoțională în relația dintre mamă și copil. Astfel, au fost recrutate 69 mame cu copii cu vârste cuprinse între 12 și 14 luni pentru a participa la studiu. Atât mamelelor cât și copiilor le-au fost atașați senzorii cardiovasculari. Mamele au fost împărțite în 3 grupuri care țineau câte un discurs de 5 minute. Primul grup primea semnale pozitive din partea evaluatorilor, al doilea grup primea semnale negative iar ultimul grup nu primea niciun fel de feedback. Ulterior, mamele și copiii au fost reuniți. Mamele care au primit semnale negative au manifestat scăderi mai mari ale emoțiilor pozitive, creșteri ale emoțiilor negative și stres cardiac. Copiii au reacționat imediat la răspunsurile mamelor. Astfel, copiii mamelor care au primit feedback negativ au manifestat creșteri ale ritmului cardiac la doar câteva minute de la reîntâlnirea cu mamele. Răspunsul copilului era similar cu cel al mamei- cu cât mai semnificativ era răspunsul la stres al mamei, cu atât mai evidentă era și reacția copilului.

Cercetătorii susțin că există o varietate de canale prin intermediul cărora aceste emoții pot fi comunicate, inclusiv miros, tensiune vocală și expresii faciale. Momentan, aceștia încearcă să testeze ipoteza conform căreia atingerea joacă un rol important în transmiterea emoțiilor. 

(Sursa)

Creierul uman reacționează la emoticoane ca la fețe reale

Cu toții cunoștem emoticonul smiley face  :) precum și altele asemănătore și le folosim pentru  a adăuga o notă de flirt, frivolitate sau chiar agresivitate pasivă mesajelor scrise. Potrivit cercetătorilor, creierele noastre au început să ducă interpretarea acestor semne de punctuație un nivel mai departe, reacționând la fel cum reacționează la fețe normale, reale.

Conform unui studiu recent publicat în jurnalul Social Neuroscience, privirea unei fețe formate din semne de punctuație și paranteze poate declanșa același răspuns de recunoaștere facială precum privirea unei fețe umane reale.

Majoritatea oamenilor recunosc semnul :)  ca fiind o față zâmbitoare însă acest fenomen nu este înnăscut ci învățat. Cu timpul, datorită utilizării repetate a acestor simboluri, am învățat că acestea reprezintă un chip. De asemenea, nu toate emoticonele declanșează același răspuns. Astfel, au fost declanșate răspunsuri similare celor declanșate de o față reală, doar în cazul simbolurilor tradiționale :) sau :-), nu și în cazul celor non standard (-: .

  (Sursa)